Prozatoarea Lili Craciun a debutat in forta cu romanul Calatoria, de fapt un docu-roman centrat pe drama femeilor din perioada aplicarii decretului ceausist de interzicere a avortului. Un roman tragic, cu scene atroce, dar si, contrapunctic, cu incredibile semne de umanitate. Romanul a avut succesul binemeritat si nu doar aici – la mai putin de un an de la lansare, a fost publicat in Spania si acum urmeaza editia italiana. A urmat un intermezzo, cartea de povestiri Menajerele soacrei mele, in care Lili Craciun isi pune la lucru si umorul, nu doar excelentul spirit de observatie, arta decupajului din real, pentru a reveni acum la roman. Un roman altfel decit cel de debut. Poate nu totul, dar se schimba multe, incepind cu epoca – sintem acum in tranzitia post-decembrista, in lumea jurnalistica, politica si intelectuala a unui oras mare, in care poate am recunoscut corect Iasul. E un roman cu cheie? Nu stiu, nu intrutotul cel putin, desi m-am amuzat sa incerc sa recunosc exemplare din fauna vremii. Slava Domnului, Lili Craciun este o prozatoare, nu un reporter si exercitiul mental al cititorilor poate fi plin de farmec. Insa, cum mi se pare mie, ceea ce va captiva in primul rind citirorii, dincolo de povestea in sine, este felul in care este spusa povestea – o „poveste de epoca” scrisa intr-un ritm de thriller. Si chiar cu mai mult umor, care poate fi si amar citeodata, decit in povestirile din volumul anterior. - Liviu Antonesei