Convorbiri cu Petru Dumitriu

E.S.: M-a interesat si continua sa ma intereseze destinul acestui mare scriitor care a parasit o literatura si isi gaseste greu locul in alta, pe masura talentului sau. Continua sa fie obsedat de imparatia frigului si, iata, imparatia il marginalizeaza. (…) „Pe ce lume sunt?“ se intreaba el. Intr-o lume, oricum, in care toate se amesteca si se complica. Petru Dumitriu l-a aflat in exil pe Dumnezeu si Dumnezeu l-a salvat de cateva ori. Il va salva, oare, pana la sfarsit? Este intrebarea pe care si-o pune in mai multe randuri prozatorul si la care, in cele din urma, tot el va trebui sa raspunda… Nu si-a pierdut credinta in literatura. Continua sa scrie, are proiecte, scrisul ramane pentru el un mod de existenta. Ma intreb daca exista, in fapt, o alta cale pentru un scriitor adevarat…  

P.D.: Mie imi place viata ca sa muncesc, sa iubesc si sa fiu iubit. Vorbind de iubire in sensul cel mai larg, in care, de exemplu, e cuprinsa prietenia. Da, sa iubesti oameni care au trait, oameni de pe vremuri, creatii omenesti. Deci in sensul asta iubesc in multe feluri si sunt iubit asa cum sunt eu, acela care sunt. Din cauza asta moartea, pentru mine, e un lucru cumplit si detestabil, dar il recunosc, il constat. Este soarta noastra si cat sunt eu de crestin…, prost crestin… nu sunt un bun crestin... dar sunt un crestin care se roaga si-l iubeste pe Dumnezeu si il iubeste pe Isus Cristos — Dumnezeu-Fiul — si un om care se roaga Sfantului Duh si lui  Dumnezeu-Unul si Trei… asa cum sunt, am mari indoieli in ce priveste moartea. Eu nu stiu daca viata continua in vreun fel sau reincepe. Nu stiu daca exista o inviere. (...) Poate ca teama de moarte e si ea o eroare. Poate ca ne inselam si crezand ca murim cu totul. Nu stiu. Nu sunt eu acela care ar indrazni sa spuna: daca crezi in vesnicia sufletului, te inseli, esti un naiv. Nu voi spune asta niciodata.