Un soldat american a trecut in pas alergator pe langa noi, cu pusca la ochi. S-a oprit, ne-a aruncat o privire, dar ne-a lasat balta si si-a continuat drumul, inaintand in salturi ca un caine salbatic, cu un evident aer amenintator din felul in care alerga, aplecat aproape de sol. Cand s-a oprit, Hassan s-a incordat, si am simtit ura clocotind in el. Ei i-au omorat pe mami si pe tati, asa ca-i uraste. E simplu, pentru el. Stiu, totusi, ca gloantele care le-au luat lor vietile ar fi putut, foarte lesne, sa fi fost de-ale noastre. Gloantele ratacite nu fac deosebirea dintre americani si irakieni. Ele nu cunosc decat carnea moale si sangele rosu. Cu toate astea, nu pot sa-i explic asa ceva lui Hassan, fiindca lui n-o sa-i pese. Nu pot sa-i explic de ce se omoara toti intre ei, din cauza ca eu insami nu stiu raspunsul. Irakul n-a fost niciodata un loc sigur, dar atunci cand au inceput sa cada bombele, facand prapad in departare si fulgerand ca focurile de artificii, a devenit si mai clar ce avea sa urmeze. Strazile s-au umplut de barbati inarmati, de tancuri, de camioane cu razboinici purtand keffiyeh, strangand arme in maini. S-a intamplat dintr-o-data, si n-a contenit.

Acum, moartea e pretutindeni in jur."