Există în spaţiul românesc, în secolul XIX, o „puternică dorinţă de Europa”. Dorinţă care se prelungeşte şi în veacul următor şi în veacul nostru. Ea nu era încă o înţelegere a spiritului european, ci o privire admirativă faţă de Occident şi o vie intenţie de imitaţie a acestuia: „Să facem şi noi ca ei”. Modernitatea a fost înţeleasă ca fiind vest-europeană, ceea ce era normal, şi ca fiind în primul rând o mulţime de forme, ceea ce era insuficient. Românilor nu le lipseau doar casele frumoase pe care le admirau în Occident, le lipsea spiritul european, respectiv occidental. Pentru Emil Cioran, identitatea românească era o identitate second-hand, iar România, o ţară unde minorul era modul existenţei, şi diminutivul – divini- tatea. „A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge.” Aprecieri dure. Dar nu erau decât dorinţe de a transforma o identitate de periferie într-una de centru. De fapt, de a apropia periferia de centru. O construcţie intelectuală, aceea a lui Eliade şi Cioran, care nu poate fi contrazisă decât printr-o altă construcţie intelectuală, care şi ea poate fi la rându-i demantelată. Eficient, ea poate fi contrazisă doar cu argumente luate din practica realitatea imediată.
În volumul acesta curge viaţă modernă reală a societăţii româneşti. Dacă nu e prea rapidă această curgere, nu e prea bogat şuvoiul ce vuieşte prin trecătorile vechii societăţi române, în orice caz, nu se pot contesta încercările de
a grăbi mersul istoriei noastre economice, culturale, sociale.

Ion Bulei