Straniu, terifiant, fascinant- primul roman al lui Scott Smith dupa bestsellerul "Un plan simplu", "Ruinele" urmareste povestea unor americani proaspat iesiti de pe bancile facultatii, care vor sa petreaca o vacanta placuta si relaxanta pe plajele Mexicului, la Cancun. Convinsi de noul lor prieten german sa porneasca in cautarea fratelui acestuia, grupul se indreapta spre niste ruine maya izolate, locul unui renumit sit arheologic. Curand, pierduti in jungla si inspaimantati de semnele rau prevestitoare care ii avertizeaza ca se indreapta spre pericole necunoscute, cei patru ajung sa regrete amarnic decizia de moment, caci ororile care ii asteapta sunt de-abia la inceput. Smith construieste suspansul prin acumularea lenta a detaliilor semnificative, pana la punctul culminant, cand amenintarea mortala incepe sa-si ia tributul, iar supravietuirea este doar o cursa fara sanse de reusita impotriva unei prezente stranii, inselatoare, infioratoare...

    Fragment din romanul "Ruinele" de Scott Smith:

    “Apoi auzi sunetul unor pasi care se apropiau. Amy venea pe carare. Intra in fuga in luminis, cu rasuflarea taiata, cu pielea stralucind, acoperita de transpiratie.
    „Prea tarziu", isi spuse Eric privind-o cum se opreste brusc, cum se uita, cum vede, cum chipul i se schimonoseste intr-o expresie de groaza. „A venit prea tarziu.”
    Jeff nu stia cum sa se simta. Sau nu: stia ce gandea si stia si ce simtea, dar nu reusea sa coordoneze aceste doua valente. Treaba mersese bine, poate chiar mai bine decat se astepase - asta gandea. Ii desprinsesera picioarele destul de repede, fiecare de la cativa centimetri de sub genunchi, pastrand intacta rotula. Cauterizasera cioturile, iar cand inlaturasera garourile, cantitatea de sange care cursese fusese minima — doar cateva picaturi, de fapt, nimic grav. Pablo isi pierduse cunostinta spre final, mai mult din cauza socului, probabil, decat din alta cauza. Nu simtea nici o durere — era aproape sigur de asta -, nu ar fi trebuit sa simta nimic Dar fusese treaz; putuse sa ridice capul si sa vada ce faceau, si probabil ca simpla ideea il ingrozise peste masura. El credea ca grecul era in mai mare siguranta acum, desi pericolul nu disparuse inca. Nu facusera decat sa castige timp — nu prea mult, poate inca o zi sau doua. Dar tot era ceva si Jeff credea ca ar fi trebuit sa se simta mandru de sine; facuse un lucru pentru care era nevoie de curaj. Asa ca nu intelegea de ce se simtea rau, de ce avea senzatia ca nu poate sa respire, ca il podidesc lacrimile.
    Amy nu-i era de nici un ajutor. Nimeni nu-l ajuta. Mathias parea ca nu vrea sa se uite la el, se ghemuise langa ramasitele focului, se retrasese in sine. Eric incepuse iar sa se fataie si sa se uite intruna cand la picior, cand la piept. Iar Amy, fara macar sa incerce sa inteleaga ce facuse el acolo — cand inca mai scoteau atelele si ungeau ranile lui Pablo cu Neosporin —, incepuse imediat sa-l atace.
    — Dumnezeule mare! exclamase ea, speriindu-l — nu o auzise apropiindu-se. Isuse Hristoase! Ce ai facut?
    Nu se obosise sa-i raspunda. I se parea ca era destul de evident.
    — I-ai taiat picioarele! Cum dracu' ai putut sa...?
    — N-am avut de ales, ii spusese, aplecat peste al doilea ciot, ungand rana cu gel. Altfel ar fi murit.
    — Si crezi ca in felul asta l-ai salvat? Daca i-ai taiat picioarele cu un cutit murdar?
    — L-am sterilizat.
    — Zau asa, Jeff! Uita-te si tu pe ce sta!
    Era adevarat, desigur: sacul de dormit pe care-l pusesera peste targa era imbibat cu urina scursa din vezica lui Pablo."