Botanica, explorarea lumii si dorinta: acestea sunt temele in jurul carora si-a construit Elizabeth Gilbert ultima carte (2013) – un mare roman despre un mare secol, al nouasprezecelea.

Extraordinara sa eroina, Alma Whittaker, nascuta la Philadelphia la inceputul anului 1800, studiaza plantele, cu precadere muschiul, si ajunge astfel sa descifreze, independent de Darwin, misterele evolutiei in lumea naturala. Daca Alma e prototipul omului de stiinta riguros si lucid, Ambrose, barbatul de care se indragosteste, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al saisprezecelea Jakob Bӧhme, ca Dumnezeu si-ar fi lasat, spre binele oamenilor, semnatura, amprenta, marca, in alcatuirea fiecarei plante de pe pamant, astfel ca intreaga lume naturala e un cod divin purtand dovada iubirii Creatorului.
Actiunea romanului, scris intr-un ritm alert, pe masura pasionantelor peripetii ale trupului si mintii pe care le infatiseaza, si populat cu personaje iesite din comun – aventurieri, misionari, astronomi, capitani de corabie, genii, nebuni –, se petrece, rand pe rand, la Londra, in Peru, la Philadelphia, in Tahiti si la Amsterdam.

„Cred ca suntem cu totii trecatori... Cred ca suntem pe jumatate orbi si plini de greseli. Cred ca intelegem foarte putin, iar din ce intelegem mare parte e gresit. Cred ca nu putem supravietui vietii – asta, cel putin, e evident! –, dar, daca avem noroc, ii putem rezista foarte mult timp. ...Niciodata n-am simtit nevoia sa inventez o lume dincolo de aceasta, fiindca lumea aceasta mi s-a parut dintotdeauna indeajuns de mare si de frumoasa pentru mine... Eu n-am vrut altceva decat sa cunosc lumea aceasta. Acum, cand ma apropii de sfarsit, pot spune ca o cunosc mult mai bine decat atunci cand am sosit in ea. Mai mult, farama mea de cunoastere s-a adaugat restului de cunoastere acumulata de-a lungul istoriei – s-a adaugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e putin lucru... Oricine poate spune asta a trait o viata norocoasa.“ (Alma Whittaker, eroina lui Elizabeth Gilbert)