Anca Zaharia, inca de la debut, scrie o poezie puternica si personala, care te cucereste chiar si fara sa-ti dai seama. Volumul se citeste usor si cu placere, dai pagina dupa pagina cu tot mai multa curiozitate, si asta te poate induce la un moment dat in eroare: poti ramane cu senzatia ca e doar o poezie inteligenta si ironica, bine ancorata in realitate, actuala, ludica, nonconformist feminina. Dar, dupa ce ai inchis cartea, ai surpriza ca e mult mai mult decat atat. Te simti contaminat; de imaginile cuprinse in versuri, de unele finaluri, de intrebari, de stari, de ganduri.
Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenti, cu gust impecabil in ce priveste literatura scrisa de altii, care a citit si a inteles indeajuns de mult incat isi permite sa se joace chiar si cu acele teme in fata carora novicii au in general o forma de respect paralizanta, care le inhiba scrisul, ajungand sa-l faca ridicol, fals sau cliseic – aflata la polul opus, Zaharia scrie cu usurinta si umor despre moarte, iubire, copilarie, parinti, obsesii, nemultumiri, dezgust, despre lumea din jur, simtind ca tot ceea ce poate fi trait poate fi de asemenea pus intr-o poezie. Si cata dreptate are!
Ironia ramane unul dintre punctele forte al acestui volum. E mereu surprinzatoare, vie: „nu-i frumos/sa visezi la nemurire/atunci cand stii ca esti/mort“; „Mata Hari era si ea superba/cu soldurile dezgolite ca de amazoana/chiar si putin dupa trecerea in vesnicia/pe care si-o petrece complet ravasita/din cauza dezaxatilor care ii fura capul/bijuteria ce i-a mai ramas/din muzee//dupa ce mor voi afla/din pacate abia atunci/daca tot ce am simtit de-a lungul vietii /a insemnat ca asa iti pierzi capul/sau exista si alte moduri“; „in loc de bibelouri am pus carti/m-am invelit in paturica noua si i-am multumit lui tataia/ca e bun si mort si face cadouri la fel ca atunci cand traia si-mi era frica de el“ sau „uneori vezi clar ca nu esti el/te minti ca sigur te-au adoptat, te-au furat/ti-au zdrelit creierii in copilarie/de nu mai stii de tine//nu esti tac-tu mereu/si asta/abia asta/e o minune“. Cand scrie despre iubire, tonul e cald, firesc, original: „marti noaptea vor fi/- 20 de grade, ai zis/nu-i nimic/te despic si dorm in tine/unde e cald/e mereu cald/va fi bine sa ma imbrac cu tine/sa ma inconjor cu sangele tau/fierbinte inca si apos aproape transparent//doar pentru o noapte/noaptea de marti/asteptand ziua de dupa/cand nu voi mai suferi de frig/si te voi plange convulsiv/dorindu-mi sa nu te fi facut /haina mea de zile negre albe /gri grele“.
Sertarul cu ura te contamineaza, intr-un final, de viata, dar nu una imbracata regulamentar si decent in haine care nu i se potrivesc, menite doar sa dea bine in ochiul privitorului, ci una dezgolita si reala, asa cum poate fi si a ta, daca ai avea curaj s-o privesti in fata. Iar asta e cel mai important si mai sincer lucru pe care-l poate face poezia pentru tine.

Cristina Nemerovschi

Sertarul cu aUra
Poezia Ancai Zaharia e biografico-existentiala & cotidiana, directa si sincera cind e existentiala si dura, ironica sau la limitele disperarii cind e cotidiana (vezi intilnirile cu cersetorii, de exemplu).
Atit biograficul & existentialul, cit si cotidianul sint pe doua nivele, de doua feluri: din prezent si din trecut. Prezentul (brasovean) e cu cersetori si cautatori prin tomberoane, trecutul e cu violente familiale (din Moldova lui stefan cel Mare), horror chiar si pentru prezent („dar in moldova mea totul se poate intimpla (…) eu cit am stat acolo credeam ca asa este toata  lumea/si probabil de asta ma uitam numai la filme thriller si horror / pentru ca-mi place realitate“). Exemple? Tatal betiv isi terorizeaza/bate nevasta si copilul cind „are chef muschii lui“. Unica data cind le ia ceva e de ziua lor de nastere (in aceeasi zi), dar inainte sa le dea marile cadouri (o pereche de chiloti cu floricele mamei, si „un biscuite expirat la copil“ – „ca e ziua lor, la amandoua“).
Ca stare, Anca Zaharia ne poate aminti de stramosul ei din Bacau, doar ca Anca reuseste sa se detaseze de cele traite (probabil), in textele ei realitatea pare vazuta de un altul, de aceea acea stare modernista md se imbraca in straie postmoderne, combinate cu ironie (neagra, dar uneori si in culorile unor fuste…) & sarcasm & …ura, ceea ce n-o sa prea gasim la Bacovia, oricit l-am reciti.
In orice caz, poezia Ancai-Elena Zaharia e dura si directa, iar dupa ce o dezbraci (imaginar) de procedee & tehnici poti vedea verdicte & concluzii taioase & nemiloase: „fiecare punct negru e un raspuns/fiecare rid de la coltul gurii/e o intrebare/fiecare cuta de grasime de pe burta/e o revolta muta si apoi resemnare trista“. Stari si sentimente exprimate cu multa exactitate, ca-ntr-o strofa din poemul 59: „daca nu apesi la timp/mori / daca apesi mai devreme/cu o secunda/mori“. Un debut foarte tare. Lectura utila si… placuta!

Mihail Vakulovski