Profesorul universitar, poetul si criticul literar Mircea Barsila scria despre romanul „Sophia”:
„Personajul principal al acestui roman este Maria: o profesoara a carei tinerete a fost distrusa de moartea iubitului ei (si, respectiv, tatal Sofiei), la revolutia din ’89.

Maria, personajul narator, traieste, cu obsesia fericirii pierdute, intr-o realitate tulbure in care trebuie sa faca fata atat potrivniciei propriului destin, cat si feluritelor agresiuni din partea unor indivizi lipsiti de scrupule si ale contextului socio-politic.

Rememorarea unor secvente fericite din anii cand era alaturi de iubitul ei Filip amplifica tendinta de introvertire si starea de anxietate a Mariei, generata si intretinuta de incompatibilitatea sa morala cu mediul post-revolutionar in care traieste.

Pe masura ce obsesia trecutului ia intelesul unui strigat in pustie, Maria isi concentreaza toate energiile in vederea implinirii – sociale si afective – a fiicei sale Sophia (viitoare contesa de Naumur), avand convingerea ca in felul acesta va iesi invingatoare din confruntarea cu soarta.

Introspectia si retrospectia, observatiile taioase despre cei din jur si despre viata, sub semnul unei legitime insurgente feminine, si repetatele intrari si iesiri din labirintul interior au ca punct de convergenta realizarea unei scriituri ,,nervoase’’ si care oglindeste, in regimul prozei de factura autenticista, sensibilitatea de exceptie a autoarei.”