Parker Grant nu are nevoie de cine stie ce ochelari ca sa-si poata de seama cum sunt oamenii. Pentru asta a inventat Regulile: nu va purtati altfel cu ea doar pentru ca e nevazatoare si nu profitati niciodata de ea. Nu veti primi o a doua sansa. Ca sa va convingeti, intrebati-l pe Scott Kilpatrick, baiatul care i-a frant inima.
Cand acest baiat reapare in viata ei pe neasteptate, dupa o absenta de mai multi ani, Parker isi da seama ca exista o singura reactie corecta — sa-l respinga pana cand incepe sa-I doara. Oricum i se pare ca are destule pe cap. De exemplu, vrea sa se inscrie in echipa de alergari (v-ati prins, ochii nu-i functioneaza, dar picioarele, da), le da sfaturi afectuoase, dar dure, colegilor ei de o naivitate dureroasa si are grija sa-si daruiasca siesi stelute aurii pentru fiecare zi in care se abtine sa planga din cauza mortii tatalui sau, survenita cu trei luni in urma. Insa descopera ca nu poate scapa de trecut si, pe masura ce afla adevarul despre oamenii din jurul ei - despre Scott, despre tatal ei - Parker isi pierde siguranta cu care analizeaza lumea din jur. Oare lucrurile chiar sunt asa cum par?
Fragment din roman:

"Imi croiesc drum pana la perete cu bastonul in mana. Cu toate certurile, aproape ca am uitat unde e, dar sunetele catelusilor din stanga mea ma orienteaza. Stiu ca nu sunt banci sau alte obstacole in aripa asta a mallului, asa ca avansez cu usurinta, tinand bastonul inainte, lovind suficient de tare cat sa ma auda oamenii care nu ma vad.
In fata sunt sapte magazine. Bastonul meu loveste peretele lateral, apoi nu mai loveste nimic cand trec prin dreptul intrarii unui magazin, apoi din nou peretele. Dupa sapte intrari stiu ca ma aflu in intersectia centrala.
Acum ma gandesc ca s-ar putea sa intervina matusa Celia prima oara, pentru ca ma indrept direct spre fantana. In mod intentionat, dar ea nu stie asta. E inalta doar pana la nivelul tibiei si se gandeste probabil ca voi intra in ea ca toanta. Batul atinge marginea fantanii si ma opresc. Nimeni nu spune nimic.
Doar ca in apropiere un baietel sopteste zgomotos: „Mama! Mama! Uite!".
Cine stie despre ce-o fi vorba. Poate ca se refera la mine sau poate la un rahat care pluteste in fantana. Am ajuns la partea dificila: sa ma orientez de aici inspre magazinul de incaltaminte.
— Se preface ca e oarba!, sopteste baiatul suficient de tare incat sa faca ecou.
Mereu trebuie sa imi pun problema daca ar trebui sau nu sa acord atentie acestor lucruri. Imi dau seama ca nu e departe, asa ca ma aplec putin in directia lui.
— Nu ma prefac, ii soptesc tare. Chiar sunt oarba. Si nu surda.
Casca gura uimit si aud forfota. Poate s-a ascuns in spatele mamei lui. "