UN DIALOG ÎNTRE SF ŞI REAL

“Mamă, ţi-am citit supărarea din minte azi dimineaţă, când ai văzut că nu mai avem pâine în casă, aşa că o să mă teleportez până la magazin ca să fac nişte cumpărături. Durează mai puţin decât dacă foloseşti sistemul de aprovizionare electronică. Sper doar să fie deschis, să nu mă ciocnesc iar de câmpul ăla de forţă invizibil de la intrare“.

Scena domestică de mai sus nu este desprinsă din vreun serial de comedie SF, ci ar putea reprezenta un schimb de replici obişnuit într-o realitate viitoare, probabil cam în felul acesta ar vorbi copiii urmaşilor noştri. Vestea bună sau nu e că telepatia, teleportarea sau câmpurile de forţă sunt tehnologii care vor deveni posibile în viitorul nu foarte îndepărtat. Ne asigură de asta Michio Kaku, profesor de fizică teoretică la City University din New York.

O mulţime din ideile pe care Kaku le analizează se regăsesc în imaginarul uman din cele mai primitive timpuri: a te face nevăzut, a călători aproape instantaneu dintr-un loc în altul, a mişca obiectele cu forţa minţii etc.

Literatura şi filmul au pus în scenă aceste aspiraţii străvechi ale civilizaţiei umane, în diverse forme, mai mult sau mai puţin sofisticate, în vreme ce filosofia (mai ales metafizica analitică a ultimului secol) s-a apropiat de asumpţiile şi consecinţele logice pe care tehnologiile ca teleportarea sau călătoria în timp le atrag. Dar ce are de spus actorul mut din cele mai interesante scrieri SF, adică ştiinţa? Căci prea multe opere de acest gen pornesc de la premisa viitorului posibil, în care ştiinţa s-a dezvoltat suficient de mult pentru a susţine diverse mijloace de înfăptuire a dorinţelor incredibile. Este doar o chestiune de timp până vom putea atinge culmile imaginaţiei sau anumite vârfuri ne sunt pur şi simplu inaccesibile?

Într-un peisaj în care oamenii de ştiinţă descalifică rapid toate ingeniozităţile din filmele şi literatura SF, tratându-le drept simplificatoare şi chiar sfidătoare la adresa fizicii, apare din când în când şi un teoretician care să caute dialogul dintre imaginaţie şi raţiune, mai precis, care să analizeze în ce măsură raţiunea ştiinţifică va reuşi să ţină pasul cu baletul ameţitor al imaginaţiei. Nu este prima oară când un fizician caută să facă aprecieri în privinţa unor tehnologii neinventate. Aşa cum observă Kaku, mulţi înaintaşi din aceeaşi profesie s-au pripit să sugereze inutilitatea sau chiar imposibilitatea unor idei care s-au dovedit a fi revoluţionare, câteva zeci de ani mai târziu. Prima şi cea din urmă lecţie pe care Kaku vrea să o sublinieze este aceea că în fizică cel mai periculos cuvânt pe care îl poţi folosi este imposibilul. O fizică a imposibilului este de fapt o fizică a gradelor de posibilitate iar reperul la care raportezi aceste grade sunt legile naturale cunoscute. Acum 150 de ani era mult mai uşor să greşeşti în aprecierea fezabilităţii unor tehnologii, atâta timp cât nucelul teoretic al ştiinţei era destul de sărac. Astăzi, când legile fundamentale asa cum le stim îşi extind valabilitatea de la nivelul atomic până la nivelul universal, orice verdict de posibilitate capătă precizie mult mai mare, în încercarea de a diferenţia imposibilul de improbabil.

Kaku împarte cele mai populare idei ştiinţico-fantastice în trei clase: imposibilităţi de ordinul I, II şi III (asumând desigur ironia ideii că unele lucruri sunt mai imposibile decât altele). Imposibilităţile de ordinul I şi II sunt imposibilităţi de fapt, adică nu încalcă legile fizicii dar nivelul de dezvoltare tehnică pe care îl presupun proiectează realizarea lor într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Imposibilităţile de ordinul III sunt imposibilităţi de principiu, adică ele nu vor putea fi materializate, deoarce încalcă legile cunoscute care guvernează realitatea. Profesorul american păstrează însă prudenţa de bun simţ a omului de ştiinţă încercat: ele sunt imposibilităţi în adevăratul sens al cuvântului doar relativ la sistemul teoretic fundamental disponibil în prezent. Dacă acest sistem va fi depăşit de o civilizaţie de ordinul III (pe care nici nu ne-o putem imagina) chiar şi imposibilităţile de clasa a III-a vor putea fi realizate.

Interesant este că cele mai multe din imposibilităţile analizate de Kaku se înscriu în categoria I. Asta înseamnă că există astăzi măcar o bază tehnologică primitivă care să le suporte dar că implementarea lor la scară largă va mai dura cel puţin 50-100 de ani. În această situaţie se găsesc invizibilitatea (care va putea fi obţinută prin dezvoltarea metamaterialelor – materiale cu indice de refracţie negativ care deviază lumina), câmpurile de forţă (care vor fi obţinute prin combinarea ferestrelor de plasmă şi a centurilor de nanotuburi carbonice) sau teleportarea (care a fost deja experimentată cu succes la nivel subatomic şi atomic). În categoria “puţin probabil şi într-un timp îndepărtat“ intră tehnologia călătoriei în timp şi a accesului la universurile paralele iar în categoria “deloc probabil, raportat la teoriile pe care le avem“ se înscrie doar… precogniţia – capacitatea de a prevedea viitorul (care încalcă legea cauzalităţii).

“Fizica imposibilului“ este o carte scrisă pentru publicul larg, nu veţi găsi ecuaţii complicate şi nici note de subsol interminabile. În schimb veţi găsi explicaţii metaforice şi exemple multiple selectate din cultura populară (seriile Star Trek şi Star Wars sunt aproape omniprezente în fiecare capitol). La finalul lecturii, întrebarea “la ce putem spera din partea progreselor ştiinţifice?“ va primi un răspuns optimist întemeiat: la foarte multe… atât de multe încât cuvântul imposibil aproape că-şi pierde prefixul. Chiar dacă nu vom putea să devenim nişte Nostradamuşi, faptul că ne vom putea teleporta şi că vom putea citi gândurile celorlalţi ar trebui să ne consoleze îndeajuns. Nu le poţi avea chiar pe toate, nu?

FIZICA IMPOSIBILULUI – Michio Kaku – Editura Trei, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro