Despre toate astea am vrut sa scriu inca de mult—pe cand, in toiul noptii — se auzea vaierul bisericilor dinamitate.
Ca sa poata aparea, gandisem cartea ca pe un fel de jumal la persoana intai, un jurnal scris de o fiinta aflata pe dupa gratiile unei ferestre - prizoniera intr-o inchisoare ori intr-un ospiciu - cum vor fi dorit „tovarasii” sa o interpreteze. Ii gasisem si un nume acestui pseudojurnal: „Orasul din fereastra". Apoi am renuntat, incredintata ca „sub Ceausescu" nu va putea aparea o astfel de marturie.

Vedere din Parfumerie va ramane o carte de capatai in istoria literaturii romane a acestui secol si, daca va fi tradusa, printr-o inteleapta stiinta de a promova, in fine, imaginea Romaniei, cititorii de pe alte meleaguri vor intelege suferinta acestei parti de lume prea usor judecata si prea putin cunoscuta.

Vedere din Parfumerie o sa ramana cu fiecare noua editie o adanca scrutare in noi insine, spre a sti ceea ce a mai ramas bine din binele nostru si cum ar trebui sa fie Binele acolo unde pustiul si raul incearca sa se aseze definitiv. - Doina Uricariu
Fragment din carte:

"Primul cosmar de care-mi amintesc perfect mi-a aparut indata dupa ce am vazut filmul "Zbor deasupra unui cuib de cuci". L-am vazut impreuna cu vreo treizeci de privilegiati colegi de-ai mei, in sala de la etajul 8 al Casei Scanteii — in vremea cand lucram la casele de filme (ale Consiliului Culturii). Era prin 1977, primavara, indata dupa cutremurul din 4 martie, cutremur netrait de Ceausescu, dar pe care, o data intors in tara, dupa o calatorie de propaganda, avea sa-l transforme, dintr-o nenorocire de proportii nationale, intr-o victorie personala (asupra calamitatilor naturii).
In noaptea ce a urmat dupa ce am vazut filmul "Zbor deasupra unui cuib de cuci"— in vis eu eram fiinta cu creierii zdrobiti, cu memoria apoasa, anulata definitiv, eu eram prizoniera din puscaria colectiva, supusa „medicatiei" nemiloase, silnice, amare, nimicitoare. Eram, in vis, un robot docil, care-si accepta soarta. Dar, in acelasi timp, tot eu eram si fiinta obsedata de libertate. Numai ca aveam picioare de gelatina. Si de aceea nu puteam sa fug nici cand portile puscariei colective se deschideau, „ca prin farmec" — asa cum se intampla in vis.
De incercat, incercam totusi sa scap, dar tentativa mea gelatinoasa era descoperita de doi caini mari, negri, cu urechi ascutite si cu dinti foarte albi. Cainii ma muscau de pantece — si ma doborau la pamant. Ma trezeam din vis, lac de sudoare, cu dureri napraznice de stomac.
„Coci un ulcer, fii atenta!” avea sa-mi spuna mai tarziu doctorul Victor Popescu, bun prieten al meu, caruia indraznisem sa-i povestesc si filmul "Zbor deasupra unui culb de cuci" si cosmarul meu cu puscaria si cainii negri cu urechi foarte ascutite si dinti foarte albi.
De „copt" — n-am copt nici un ulcer. Boala n-a aparut — deocamdata. Ba chiar, de la o vreme, mai exact dupa 1989, s-au rarit si visele urate. "