Fragment din cartea "Povestiri fantastice" de Ana Blandiana:

"De ani de zile nu iesisem din acel oras decat cel mult pentru a ma duce in alt oras, iar pe drum aveam intotdeauna grija sa nu ma plictisesc si imi luam o carte sau reviste, pe care le citeam, ca in nici o alta ocazie, de la titlu pana la adresa redactiei si administratiei de pe ultima pagina, iar cand ajungeam, le impatuream si le puneam cu grija in geamantan - ca si cum nu le-as fi aruncat oricum dupa cateva ore sau cateva zile, fara sa le mai inchin intre timp nici o privire - si-mi spuneam "N-am pierdut timpul, am citit trei reviste". Sau patru, sau cinci, dupa cat era de lung drumul. Nu-mi placea sa ma uit pe geam, mi se parea plictisitor si fara rost, iar idealul unei calatorii il socoteam - oricat de aberant - acela de a nu simti ca ai facut-o. Desi stiu ca nu e decat o prostie, incep cu ea pentru ca sa puteti intelege ceea ce in mod firesc nu ar trebui sa credeti, si anume ca niciodata inainte de acea clipa pe care va voi povesti-o - sau in orice caz niciodata de cand eram om in toata firea, adult cum se zice - nu mai privisem un camp. Fara asta ati intelege foarte putin, sau chiar nimic, din ceea ce vreau sa va povestesc. In copilarie, cu mai bine de douazeci de ani inainte, da, o facusem si - ciudat - imi amintesc, dupa atata timp inca, cu mare exactitate momentul. Mi se spusese ca voi fi dusa la tara, la bunici. Cred ca aveam patru sau cinci ani si fusesem urcata intr-o masina pe care n-o tin minte prea bine, poate ca era cabina unui camion, sau poate altceva, in orice caz o mica incapere lunecatoare prevazuta in fata cu un mare geam, un ecran pe care se desfasurase multe ore la rand o campie care parea fara sfarsit si pe care am privit-o fara sa obosesc tot timpul, asezata pe genunchii cuiva, pe care il si intrebam din cand in cand "unde e tara?", "cand ajungem la tara?". Nu mai stiu cum imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie tara, dar stiu ca priveam fara incetare campul ca sa o pot zari de indata ce s-ar fi ivit, si mai stiu ca m-am simtit adanc jignita - cu acea jignire vibranta de pe marginea izbucnirii in plans pe care numai copiii o cunosc si o tin minte - cand cineva, plictisit probabil de atatea intrebari, mi-a spus in treacat "Asta e tara", iar eu - neintelegand nimic si privind deodata campia aceea, care dura de cateva ore, cu un fel de spaima superstitioasa, ca si cum as fi recunoscut deodata ca ascunde ceva nevazut si neinteles de mine, dar nu mai putin important, ba poate chiar amenintator - am mai avut puterea sa intreb inainte de a izbucni intr-un hohot prelung, din acelea pentru care copiii mananca cel mai adesea bataie, ca sa aiba de ce sa planga, "De cand a inceput?"