Cel care voia să vorbească

„Scriu iar, pot s-o fac!”. Ce strigăt, ce evrika pe care numai un poet adevărat îl poate emite și înțelege. Mirel Lazăr face parte dintre poeții pierduți ai literaturii noastre, izbucnit la suprafață după 2020. Dar ce izbucnire! Aveți în volum texte care ar fi trebuit să fie acum 40 de ani. Pentru poet este o întârziere, pentru poezie nu există, din fericire, târziu. Sau sunt idealist? Omul angajat avea frenezia labișiană a vârstei, bătea poezia cu barosul, poezia se finisa în stradă, e risipită pe caldarâmul orașului, sentimentele se înghesuie în autobuz, pe caldarâmul memoriei se joacă șotron, deasupra pieței se scandează numele zeului, în spate e templul cenușiu, prin ecluză trece primul cuvânt liber, se aude „ecoul sordid al entuziasmului”, oamenii sunt umbre călcate de mașini, discotecile putrezesc „sub deșeul sentimental al tinerilor”, „grumazul puterii/ e apărat cu cruzime/ până în ultima clipă, până când/ nebănuite și vii, particule invizibile/ străpung/ cordonul de ordine/ și radiografia tumorii se developează/ într-un nemai-sperat răsărit”. Cum se vede, o poezie puternică, răspicată, cu încrederea că poate zgudui „edificiul”. O poezie în care mulțimea caută sub „mormanul de zgură, deșeuri și resturi de viață”, imaginarul poetului se mișcă într-o realitate privită parcă de atât de aproape încât devine halucinantă: „vezi tu realitatea cum se înmoaie pe deal și rugina/ în frunze mocnește deja?”. O poezie în care rolul de observator și cel de mărturisitor e purtat ca o haină grea. Nu știu dacă poezia aceasta a pierdut neapărând la timp. Rămâne incredibil de autentică, nesupusă modelor. „Este el, îmi închipui, zeul flămând/ - pe ce s-a întemeiat poemul acesta, întreabă; niciun/ abur de sânge părăsindu-și viața, niciun fum năzuind/ din arderea de tot (oho, îmi place să imaginez acest dialog!) ce viață a stat ca el să trăiască?” Îmi pare că fracturarea contextului îi adaugă un aer de puritate neașteptată, câștigul e că aceasta este acum mai lesne vizibilă. - Christian Crăciun