Gravitatea etică a vieții

Gravitatea etică a vieţii: temei al moralei elementare

Ideea gravității vieții a traversat marea tradiție a gândirii etice universale, iar prin conceptul de situație morală elementară (definit prin transparență, exemplaritate și autenticitate) - dezvoltat pe urmele profesorului Niculae Bellu -, realizăm care sunt dificultățile de răspuns ale fiecărui om, ale fiecărei generații și ale comunității morale ca întreg la provocările majore ale vieții: fapte dramatice sau tragice, inclusiv nenorociri imprevizibile dar și bucurii izvorâte din eroisme morale. La toate aceste tradiții de gândire, soluția găsită de către oameni, implică câteva instanțe esențiale: intuiția adaptativă (Jonathan Haidt), inteligența pragmatică (Radu J. Bogdan) și înțelepciunea practică (Aristotel, Kant).

Din perspectiva unei filosofii a minții - așa cum este dezvoltată de către Radu J. Bogdan - imaginația ipotetică este motorul inteligenței în orizont filogenetic, iar în cel ontogenetic, structurile mentale imago-narative și cele autoreflexive generează răspun-suri pentru dilemele obișnuite sau cele grave ale vieții, după cum ne avertizează în ultima sa carte, filosoful român tocmai amintit. Aceasta transpare în interogația mereu reluată de conștiința individuală: De ce eu? De ce tocmai mie mi s-au întâmplat toate acestea?
 

În fapt, niciodată și nicicând pe lumea aceasta, nu le-a fost ușor oamenilor să aibă o viață cu conținut moral deplin. A atinge stadiul transparenței, exemplarității și autenticității, rămâne un ideal veșnic. Iar trecerea de la imaginația ipotetică, ca motor al inteligenței (Radu J. Bogdan), la imaginarea imperativului categoric, drept resort al înțelepciunii (Kant), s-a realizat, nu arareori, cu dificultăți și greutăți, cu suferințe și conflicte interioare, cu sentimentul speranțelor, dar și al deznădejdilor, mai mult sau mai puțin surmontate în cuprinsul unei vieți de om.