Jurnalul unui trasnit

Mircea M. Ionescu, optimistul incurabil, risipitorul de frumuseti, revoltatul resemnat, construieste, cu un farmec aparte, din „iubiri arse si cenusa de necazuri” un „roman-marturisire” in care dezvaluie, cu smerenie si durere, dar si cu masurata ironie, limitele indraznelii, ale incercarilor si ale riscului.

Intr-o permanenta cautare de a se regasi pe sine, ratacitorul in timp si spatiu, avand drept sprijin iubirea care nu l-a tradat si pe care nu a tradat-o niciodata, Limba Romana, si idealul „sa fac, la Bucuresti, America de acasa” in decorul „de vis si cosmar” al unui spatiu/timp ce pare a lucra impotriva noastra, Mircea M. Ionescu, idealistul lucid, reuseste sa ne faca sa intelegem ca efortul de a fi  Om este unul continuu, ca putem modela lumea cu mintea noastra atata timp cat pretuim viata si daruim iubire neconditionat.
Cultivand o anume seninatate, intr-o lume a dezechilibrelor, diversa si fl uida, autorul ne propune prin aceste marturisiri, in care locuri si personaje se regasesc intr-un carusel ametitor, un adevarat indreptar de viata.
Lumea poate fi  salvata atata timp cat respecti traditia si regulile transformandu-te din interior.
Pentru asta trebuie sa inveti ce este morala, valorile morale, adica mai simplu si direct, cum sa-i iubesti pe ceilalti.

Cautam cu totii sa aflam, in viata, ceea ce ne defineste, ceea ce ajunge sa dea forma personalitatii pe care ne-o construim. Cred ca, in general, facem ce ne place, numai ca niciodata nu putem sti ce ne rezerva clipa urmatoare.
Mircea M. Ionescu si-a dorit, din adolescenta, sa casatoreasca cele doua pasiuni ale sale: fotbalul si teatrul (le-am trecut nu doar in ordine alfabetica, ci si, oarecum, cronologica, pentru ca, daca de fotbal se putea ocupa si la 15 ani, pentru teatru a trebuit sa mai astepte inca 17). Este o combinatie inedita de patimi si, probabil, Athanase Joja sau Tudor Bugnariu, care i-au fost profesori, nu ar fi putut intelege foarte usor cum se pot lega niste ocupatiuni atat de diferite. (...)
Jurnalul nu este o insiruire plicticoasa a unor date asezate cronologic, ci, mai degraba, un sotron prin memoria proprie - altminteri, prodigioasa si exacta. Amintirile se leaga in functie de subiect, sarim de la o varsta la alta si de la un meci cu Dudu Georgescu la o intalnire intamplatoare cu Alina Castro, ne intalnim pe o pagina cu Ion Caramitru si pe urmatoarea cu Diego Maradona, alergam dintr-un oras in altul, dintr-o tara in alta, dintr-o varsta in alta. M.M.I. este neobosit in Jurnal, asa cum este si in realitate. El nu minte, nu exagereaza, nu infrumuseteaza, nu urateste. Vorbele sale sunt sincere si directe, dar si imbracate in decenta si eleganta. Curtenitor din fire, autorul Jurnalului poate deveni extrem de taios atunci cand simte ca este tras pe sfoara, pentru ca a indurat multe, dar nu a putut ingadui minciuna si lipsa de caracter.
Mai important, insa, mi se pare sa spun ca, asa cum am citit eu, pe nerasuflate, cartea, Jurnalul unui trasnit mi s-a parut a fi nu doar o carte scrisa cu mult sarm, cu alertete (jurnalistica si sportiva, bineinteles), ci si cu stiinta de a face haz de necaz (si, asa cum a avut parte de momente magnifice, M.M.I. a trait, din plin, si necazurile). Ea este, totodata, o sectiune prin societatea romaneasca din ultima jumatate de secol: o societate destul de tulbure si neasezata, in care forma suprema de respect pare sa fie cea a adresarii cu „nea". - Virgil Stefan Nitulescu