Din cuprins:
- Geneza sociala a cuvintului si ideii de cultura;
- Lectiile antropologiei culturale;
- Ierarhii sociale si ierarhii culturale;
- Cultura si identitate.
Omul intra foarte tirziu in cimpul cunoasterii (abia la inceputul secolului al XIX-lea, in viziunea filosofului Michel Foucault) si se instituie, la fel de tardiv, intr-un obiect stiintific de maxima importanta, relevindu-se drept ceea ce este esential de cercetat in vederea posibilitatii oricarui tip de cunoastere. Daca pina in secolul al XVIII-lea s-a propus o conceptie dualista asupra omului, el fiind gindit ca un compositum de suflet si corp la R. Descartes, de ratiune si instinct la Pascal sau de interioritate si exterioritate la S. Kierkegaard, dupa aceea s-a incercat depasirea dualismului prin renuntarea la consideratiile abstracte si observarea fiintei umane ca o totalitate concreta. Aparitia si dezvoltarea stiintelor umane au contribuit la desemnarea omului in empiricitatea sa, ele avind ca obiect de studiu conditiile naturale si culturale ale activitatii umane. In acest context, a fost posibila rafinarea teoriilor despre om in sensul perceperii importantei culturii asupra modelarii si evolutiei umane, precum si a situatiei sale insolite in univers: omul este o fiinta ce in mod natural pare a fi nenaturala, adica ea este in mod esential culturala (Plesner). In arhitectura generala a discursului, termenul de cultura dezvaluie o situatie paradoxala: pe de o parte, el este unul dintre cele mai generoase concepte, dovedindu-se a fi un subiect extrem de cuprinzator, pe de alta parte, la ora actuala, nu i se mai poate oferi o definitie clara din cauza utilizarii sale relativ nediscriminatorii. Conceptul de cultura este larg dezbatut in numeroase domenii, precum filosofia, antropologia, sociologia, politologia, etnologia, arta, dobindind acceptiuni nuantate si specifice, dar el transgreseaza limitele unor tipuri de discurs bine stabilite, devenind aproape ubicuu. Astfel, expresii de felul cultura digitala, cybercultura, cultura opozitiei sint des intilnite, desi de foarte multe ori au o folosire aproape improprie, determinind producerea de bruiaje conceptuale. Chiar si in acest cadru se poate aplica legea conform careia cresterea numarului de informatii se coreleaza cu cresterea dezordinii din acel domeniu, astfel incit daca termenul de cultura se caracterizeaza printr-un succes deosebit de mare, mai ales in ultimele decenii, el cunoaste si un grad de vulgarizare sau de neclaritate. Mai mult decit atit, teoretizarea postculturii in studii privind fenomenul postmodern determina interogatii profunde privind autoritatea anumitor culturi si pozitia centrala ocupata de catre cultura in general. Vocile care sustin existenta unei valori postculturale sint de acord si in ceea ce priveste descentrarea suveranitatii ideii de cultura, aducind in prim-plan discutia asupra posibilitatii conceperii unei axiologii dincolo de aceasta idee sau chiar in absenta sa.
