Portretul lui Händel

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1915.

Arta sa trada omul care priveste viata de foarte departe, de foarte sus, in felul lui Goethe. (...) In acest regat al artei, neatins de intamplarile capricioase ale vietii, ni se pare ca domneste uneori o lumina prea uniforma. Sunt Campiile Elizee: te odihnesti de zbuciumul vietii, dar il regreti deseori. Insa nu exista oare ceva miscator, emotionant, in spectacolul acestui maestru senin in mijlocul durerilor, ramanand cu fruntea fara cute si cu inima fara griji? - Romain Rolland

Fragment:

"Această masă enormă de carne era cuprinsă de accese de furie. Înjura aproape la fiecare frază. În orchestră „muzicanţii tremurau când vedeau cum fremăta peruca lui mare şi albă". Când corul nu era atent, avea un fel de a striga: Chorus cu o voce tunătoare care-i făcea să tresară pe auditori. Chiar în casa prinţului de Galles, la Carlston House, unde repeta cu orchestra unele oratorii, dacă prinţul şi prinţesa întârziau, nici măcar nu se ostenea să-şi ascundă mânia. Iar dacă doamnele de la curte aveau proasta inspiraţie să şuşotească în timpul concertului, nu se mulţumea să înjure şi să blesteme, ci le apostrofa vehement strigându-le pe nume. - „Sst! sst! - spunea atunci prinţesa, cu obişnuita-i blândeţe "Hăndel e răutăcios".
Nu era nicidecum răutăcios. "Era aspru şi tăios, spune Burney, dar cu totul lipsit de răutate. Oricât de mânios ar fi fost, avea un fel original de a se purta, care, impreună cu engleza stâlcită pe care o vorbea,ii făcea mânia foarte agreabilă". Ca şi Lully sau Gluck, avea darul de a comanda. Asemenea lor, amesteca o forţă gata să erupă, ce zdrobea rezistenţele, cu o bonomie spirituală ce ştia să vindece rănile pe care le pricinuise. Arma sa cea mai puternică era râsul. "In timpul repetiţiilor se arăta autoritar, dar în observaţiile sale şi chiar în dojeni avea un umor de mare putere comică"."