Principii de pianistică

Lucrările care s-au scris despre arta pianistică sunt mai numeroase decât în orice alt domeniu al artei instrumentale. Par a fi o sfidare adusa cuvintelor lui Goethe, care îndruma să se formeze artiști fără prea multă vorbă: „Bilde Künstler, rede nicht”. Ca și în celelalte domenii de activitate, în arta cântatului la pian, teoretizările au urmat după ce marii compozitori și pianiști au venit în fapt cu noi procedee pianistice.

 

Lucrarea de față încearcă să sistematizeze principiile ce se pot degaja din îndrumările cu un caracter predominant psihologic, plecând de la constatarea de fapt că acesta este stadiul la care s-a ajuns în școala contemporană pianistică. Motivarea psihologică a întregii activității a unui pianist, ca și a îndrumărilor pedagogice, implică și anumite incursiuni în fiziologia nervoasă. Iată de ce, în locul obișnuitelor reproduceri de oase, mușchi și articulații ale aparatului pianistic,  întâlnite în aproape toate lucrările de specialitate, am crezut mai nimerit să prezentăm o succintă descriere a rolului pe care îl are sistemul nervos în activitatea unui pianist.