Săditoarea de urme

Al doilea volum de versuri al lui Ioan Burlacu confirma, in mare parte, impresia buna lasata de cartea de debut Blick-ul efemeridei. (In treacat fie spus, titlul debutului, pare scos direct din avangarda istorica, pentru ca e bizar si incitant... Ca si cel de acum, de altfel.) Cele mai multe poeme din noua carte au calitatea de a-si pastra, fiecare in parte, o anumita independenta, dar si de a forma un fel de constelatii semantice cu altele, de a intra in relatie cu intregul, dar si cu fiecare poem in parte, fie prin asemanare, fie prin contrast oricat de violent. - Ion Tudor Iovian

 

Ioan Burlacu e plin de surprize in acest sens. Creeaza iluzia unor structuri in miscare, dar are grija ca toate sa se sprijine, totusi, pe cateva repere sigure, unele imprumutate din artele plastice. A facut la fel si cu primul volum. Aceasta disponibilitate il defineste cumva pe Ioan Burlacu, care se raporteaza si la etapele evolutiei lirismului lui deliricizat pe alocuri, dar si la poezia romaneasca a momentului si a istoriei ei. Cu poeme in care se intersecteaza, interesant, postmodernismul cu modernismul avangardist de ruptura si cu simbolismul minulescian, mizand pe o concretete aluziv-jucausa, pe biografeme decupate cu inteligenta dintr-o existenta nu spectaculoasa, dar intoarsa adesea pe dos, ironic-amara, Ioan Burlacu se adauga celor care cultiva poemul prozastic, minimalismul de ultima ora, dar nu si mizerabilismul, fara insa a se indeparta de poezia mai asezata, cu fond/ fundal metafizic... - Ion Tudor Iovian