O scrisoare cu un mesaj pe cat de surprinzator, pe atat de tulburator redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj in sine insusi - in care victimele si calaii, nesabuinta si intelepciunea, misterul si confesiunea, nostalgiile si sperantele se amesteca intr-o succesiune de intamplari care tine atentia cititorului treaza pana la ultima pagina - sugereaza ca ranile, daca nu se redeschid, nu se pot cu adevarat vindeca. Amploarea actiunii si varietatea personajelor, acoperind intreaga perioada a Romaniei postbelice, fac ca fiecare cititor sa se regaseasca, intr-un fel sau altul, printre personajele cartii, prin situatiile in care ele sunt puse sa actioneze ori prin constatarile lor, pe rand amare si hazlii. Romanul aduce, prin forta de expresie a literaturii, o completare necesara istoriei ambigue, controversate si, in orice caz, nepovestite pana la capat a comunismului si postcomunismului romanesc. Aceasta poveste adevarata despre copiii razboiului pune in fata eroilor cartii optiunea fundamentala a conditiei umane, cea dintre uitare, razbunare si iertare, lasandu-l pe fiecare dintre ei sa aleaga si indemnandu-i pe cei care parcurg aceste pagini sa aiba, la randul lor, curajul propriei optiuni.