Minunea - R.J. Palacio

August Pullman este un baiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naste cu o teribila diformitate faciala. Pentru a-l proteja de privirile si vorbele rautacioase ale oamenilor, parintii sai il educa acasa, dar intr-o zi hotarasc ca a venit vremea ca Auggie sa mearga la scoala.
Minunea este o poveste emotionanta despre curaj si bunatate, despre integrare si acceptare, scrisa cu sensibilitate si umor. „Nu judeca dupa aparente" pare sa fie ideea de la care porneste R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectura este data de replica vulpitei din Micul print: „Nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul e invizibil pentru ochi."

Fragment din roman:

"Un tur prin galaxie
August este Soarele. Eu, mama si tata suntem planete care gravitam in jurul Soarelui. Restul familiei si prietenii sunt asteroizi si comete care se invart pe langa planetele care graviteaza in jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu graviteaza in jurul soarelui August este cainele Daisy. Asta numai pentru ca, in ochisorii ei de caine, fata lui August nu pare diferita de fetele celorlalti oameni. Pentru Daisy, toate fetele noastre arata la fel, plate si palide ca Luna.
M-am obisnuit cu modul in care functioneaza acest univers. Am inteles intotdeauna ca August este special si ca are nevoi speciale. Cand cantam prea tare, iar el incerca sa doarma, stiam ca trebuia sa cant altceva, pentru ca el avea nevoie de odihna dupa vreo procedura medicala care il lasase slabit si cu dureri. Daca voiam ca mama si tata sa vina sa ma vada jucand fotbal, stiam ca in noua din zece cazuri vor lipsi pentru ca erau ocupati sa-l duca pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o noua operatie.
Mama si tata au spus intotdeauna ca am fost cea mai intelegatoare fetita din lume. Nu stiu decat ca am inteles ca nu avea rost sa ma plang. L-am vazut pe August dupa operatii, cu fetisoara bandajata si umflata, cu trupusorul plin de perfuzii si tuburi care il tineau in viata. Dupa ce ai vazut pe cineva trecand prin asa ceva, simti ca ar fi o nebunie sa te plangi ca n-ai primit jucaria pe care ai cerut-o sau ca mama a lipsit la piesa ta de la scoala. Am stiut asta chiar si cand aveam sase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur si simplu am stiut.
Asa ca m-am obisnuit sa nu ma plang si sa nu-i bat la cap pe mama si pe tata cu maruntisuri. M-am obisnuit sa ma descurc singura. Sa-mi strang jucariile, sa-mi organizez viata in asa fel incat sa nu lipsesc de la aniversarile prietenilor, sa invat pentru scoala si sa nu raman niciodata codasa in clasa.
N-am cerut niciodata ajutor la lectii. N-a fost niciodata nevoie sa mi se aduca aminte sa termin un proiect sau sa invat pentru un test. Daca aveam dificultati cu vreo materie scolara, veneam acasa si studiam pana reuseam sa ma lamuresc singura. Am invatat cum sa transform fractiile ordinare in fractii zecimale intrand pe internet. Am facut singura fiecare proiect pentru scoala.. Cand mama sau tata ma intreaba cum merge scoala, le raspund intotdeauna „bine", chiar daca nu e intotdeauna tocmai bine. "