Pentru cititorul de azi, volumul de fata al scriitorului care a dat, poate, cel mai frumos roman al literaturii italiene este dovada ca acesta nu s-a ivit din neant, ci dintr-un extraordinar talent manifestat pana in ultima clipa.

    „Multi scriitori au considerat opera lui Tomasi di Lampedusa un moment important in formarea lor. Au subliniat cum, pornind de la Proust, el a pus pe primul plan viziunea subiectiva in defavoarea adevarului. Lampedusa, fara scrupule, cu placere si bucurie, transforma istoria intr-o poveste personala. In acest context, Amintirile din copilarie, ca laborator al amintirilor, reprezinta o etapa fundamentala. Viata poate fi fericita in maniera responsabila, chiar daca este melancolica. Amintirile, cu caracterul lor de insemnari, sugereaza recuperarea istoriei prin scoaterea la suprafata a unor semne indelebile.“ (Gioacchino Lanza Tomasi)

    Fragment:

 

        “Serile acestea nu erau intotdeauna rezervate doar familiei, ba chiar nu erau aproape niciodata. Mama tinea sa pastreze vie traditia parintilor ei de a avea relatii cordiale cu notabilitatile locale, si multe dintre ele luau pe rand masa cu noi, iar de doua ori pe saptamana se reuneau cu totii sa joace carti in sala de bal. Mama ii cunostea de pe vremea cand era fetita si tinea la toti; mie mi se pareau fara exceptie, cum poate nu erau, oameni cumsecade. Era printre ei don Peppino Lomonaco, un palermitan pe care mizerabila sa conditie economica il obligase sa emigreze la Santa Margherita, unde avea o casa minuscula si o si mai minuscula bucata de pamant, mare vanator, era bun prieten cu bunicul si se bucura de un tratament foarte special, cred ca manca in fiecare zi la noi si era singurul care o tutuia pe mama, in timp ce ea i se adresa cu un respectuos „dumneavoastra". Era un batranel drept, uscativ, cu ochi albastri si niste mustati lungi si albe, pleostite, foarte distins, ba chiar elegant in hainele lui tocite, dar de un croi impecabil. Am acum banuiala ca era un bastard al familiei Cuto, un unchi al mamei, intr-un cuvant. Canta la pian si povestea minunatii despre vanatorile prin hatisuri si padurici impreuna cu bunicul, despre fenomenala istetime a catelelor sale (Diana si Furetta) si despre palpitantele, dar intotdeauna inofensivele intalniri cu bandele talharilor Leone si Capraro; mai era si Nene Giaccone, mare proprietar al locului, cu un barbison rosu ca focul si o vioiciune incurabila, considerat un mare „viveur" al satului, deoarece in fiecare an petrecea doua luni la Palermo, stand la hotelul Milano, care se gasea pe Via Emerico Amari, alaturi de Politeama, si care era considerat „fast".”