Dar, având sufletul cald, el îi ajuta pe toţi călătorii care se rătăceau prin zăpada şi prin viscolul de pe teritoriul lor, îndrumându-i pe cărarea cea bună. Se povesteşte că bătrânul era însoţit de către nepoata sa, Snegurocika, ea fiind atât fata Iernii, cât şi a Primăverii. Şi se mai povesteşte că ea ar fi fost făcută din zăpadă de către doi bătrâni, care nu aveau copii. Dorinţa acestora ca fetiţa de zăpadă să prindă viaţă a fost atât de puternică, încât Dumnezeu le-a ascultat rugile şi ea a devenit om. Conform credinţelor populare, Moş Gerilă ar fi adoptat-o pe Fetiţa Zăpezii.

Există mai multe variante ale acestei legende. „Fetiţa de zăpadă vine şi pleacă odată cu iarna, dar în cele din urmă se topeşte întotdeauna. Fie că se joacă cu copiii din sat prea aproape de foc, fie nu o ia din loc suficient de repede la venirea primăverii, fie [...] întâlneşte un băiat şi alege dragostea, care o face muritoare.” Cu toate acestea, sânge cald nu curge prin venele ei. În altă variantă, „copila de zăpadă se rătăceşte în pădure”, refuză ajutorul unui lup şi pe cel al unui urs, de care se teme, dar acceptă ajutorul vulpii, care o conduce acasă, cerându-i în schimb o găină grasă. Bătrânii, însă, „sunt săraci şi hotărăsc să păcălească vulpea, dându-i un sac în care se află câinele lor de vânătoare.” În pădure, câinele omoară vulpea. Copila de zăpadă se supără pe bătrâni, despre care crede că nu o iubesc nici măcar cât pe una din găinile lor, şi pleacă. Dar tocmai venise primăvara şi Snegurocika se topeşte: „Când bătrâna se uită afară, tot ce-a mai rămas sunt ghetele roşii ale copilei, mănuşile roşii şi o băltoacă de apă.”

Eowyn Ivey a preluat una din variantele legendei ruseşti şi a prelucrat-o în romanul „Copila de zăpadă”, în care destinele personajelor se conturează treptat, în atmosfera stranie dintr-o regiune din Alaska de la începutul secolului 20.