...iar neantul a grait

Ceea ce reuseste Andrei-Codrin Bucur prin suprapunerea tonalitatii psaltice peste execrabilul cotidian este un construct poetic magistral. Adica, in formula elevata a psalmului, preluand elemente de structura si ridicand tonalitatea la inaltimea rostirii sacre, poetul incarca unele dintre cele mai banale si lipsite de sens gesturi, situatii de viata cotidiana, pentru ca astfel, in aceasta alaturare fortata de planuri, sa se produce un scurtcircuit estetic. Chiar scenele triviale de viata comuna capata dintr-o data dictie psaltica, iar vorbirea in raspar devine o adresare catre Dumnezeu. Parodia vadita isi pierde puterea intentionala, incat, fara sa afiseze credinta, poetul lasa sa se intrevada o situare in relatie cu Tatal. Prin aceasta, ceea ce pare la inceput un ton de batjocura si o vorbarie obraznic-blasfematoare devine o rostire care mimeaza sacralitatea. Pentru omul pierdut in lumea postmoderna, nu intr-atat incat sa uite de tot legatura cu divinitatea, Dumnezeu a obosit, a devenit neputincios, amnezic, dar e inca acolo. Pentru ca se ocupa de o lume degenerata, El e pe masura ei. Astfel, desi gradul de apreciere al subiectilor e diferit, corespondenta dintre instanta divina si substanta mundana pare la fel de puternica, legatura lor find indestructibila. - A.T. Branca