„Cutreierand lumea, am cunoscut femei de tot felul, si blonde, si brune - le-am cautat, am cheltuit cu ele o groaza de bani; acum cand nu mai sunt tanar, ma cauta ele pe mine, dar n-are nici o importanta - si am inteles ca fetele lui sor Matteo nu erau, de altfel, cele mai frumoase - poate Santina, dar pe ea n-am vazut-o cand era mare - aveau frumusetea daliei, a trandafirului spaniol, frumusetea acelor flori care cresc in gradina pe sub pomii fructiferi. Si am mai inteles ca nu erau cine stie ce, ca, desi aveau pian si se laudau cu romanele, cu ceaiul si cu umbrelutele lor de soare, nu stiau sa-si aranjeze viata, sa fie adevarate doamne, sa stapaneasca un barbat si o casa. Sunt multe taranci in valea aceasta care stiu mai bine sa se impuna si sa porunceasca. Irene si Silvia nu mai erau taranci, dar nici doamne adevarate nu erau. Au ajuns prost, bietele de ele - au murit.

    Am inteles aceasta slabiciune a lor inca de pe vremea primului cules de vie - mi-am dat eu seama inca de pe atunci, chiar daca nu pricepeam prea bine. In tot timpul verii era de ajuns sa ridici ochii din curte sau de pe camp si sa privesti terasa, usa cu geamuri, olanele de pe casa ca sa-ti amintesti ca stapanele erau ele, ele cu mama lor vitrega si cu cea mica, si ca sor Matteo insusi nu putea sa intre in camera fara sa se stearga pe picioare. Pe urma se intampla sa le auzi strigandu-te acolo, sus, se intampla sa-ti porunceasca sa inhami calul pentru ele, sa le vezi iesind pe usa cu geamuri si ducandu-se sa se plimbe cu umbreluta, asa de frumos imbracate, incat nici macar Emilia nu le putea gasi vreun cusur."