Imago este ultimul stadiu in metamorfoza unei insecte, in care aceasta atinge maturitatea, fiind apta de a se reproduce. Pentru Ludmila Ulitkaia, termenul devine o metafora care strabate intregul roman si sugereaza maturizarea morala a fiintei umane. O constructie epica impresionanta, in care tragedia e mereu subminata de elementele comice, un mare roman despre iubire, destine si caractere, Imago acopera peste o jumatate de secol de istorie, de la funeraliile faraonice ale lui Stalin pana la moartea poetului exilat Iosif Brodski.

Ludmila Ulitkaia propune o fresca a Rusiei intr-o epoca in care teroarea se imblanzise doar intru catva, dainuind in diverse forme: un dezghet pervers in cultura, o acceptare de fatada a libertatii de opinie, sanctionata drastic apoi cu procese si condamnari. Pe acest fundal apar portretele catorva tineri care adera la noile tendinte artistice, penduland totodata intre idealism si cinism, curaj si lasitate, dragoste si tradare. Destinele lor sunt urmarite cu adanca intelegere si patrundere psihologica ale marii romanciere, obsedata de conditia oamenilor intr-o lume stramb croita: „oameni reali, azi disparuti, care au stat in spatele personajelor mele, al celor care s-au purtat ireprosabil si al celor care au calcat gresit, striviti in masina de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat si al celor care au cedat, martori, si eroi, si victime, a caror amintire va ramane in veci“.

Fragment din roman:

"Copiii din subterana

Ilia hoinarea prin oras incercand sa se dumireasca incotro se indrepta manifestatia asta nemaivazuta. Constata ca ea are mai multe cozi si ca una dintre ele incepe — sau se termina — la gara Belorusskaia, iar a doua e la intretaierea a trei bulevarde: Petrovski, Rojdestvenski si Tvetnoi. Intra in imbulzeala de acolo, isi dadu seama ca are putina pelicula si, cand se intuneca de-a binelea, isi croi drum anevoie ca sa ajunga acasa. Intr-un loc de langa Posta Centrala fu nevoit sa sara gardul. Nimeni, nici macar militienii, nu stia geografia locurilor cum o stiau baietii din cartier. Acolo se jucasera ani la rand de-a „hotii si vardistii", cunosteau foarte bine toate locurile de trecere din curti, toate caile de acces si chiar gurile de canal. In multe dintre apartamente existau scari de serviciu si, odata intrat pe intrarea principala, un coleg de clasa putea suna la o usa, se strecura prin coridorul lung si iesea pe usa de serviciu intr-o alta curte, si de acolo pe o alta strada.
In dimineata de 7 martie Ilia isi pregati aparatul si iesi din casa de indata ce mama pleca la munca. Era mult mai multa lume decat in ajun. Iesirea din Maroseika in piata era blocata nu numai de troleibuze, ci si de un al doilea rand de camioane. La Sala Coloanelor se putea ajunge de la piata Puskin pe strada Puskin, si nu pe strada Gorki. Mai tarziu i-au lasat pe oameni sa treaca pe strada Neglinka.
Toate cele trei bulevarde din apropiere erau ticsite de o multime de oameni inghesuiti unul intr-altul, dar brusc, pe la pranz, s-au mai eliberat — multimea impinsa din toate partile s-a pus in miscare in pas alergator. Le-au deschis stradutele laterale si oamenii s-au repezit acolo. Nimeni nu si-a putut explica vreodata cine le-a intins capcana asta, cine a provocat ambuscadele si cine i-a condus pe oameni urnindu-i din loc pe drumuri deviate, ca pana la urma ei sa patrunda in curtile care comunicau intre ele si pe caile de acces lasate libere, sa se contopeasca si sa se reverse asa cum apa se strecoara prin toate sparturile.
Camioane Studebaker puternice barau strazile, erau o multime de militari si militieni, si Ilia, strangandu-si aparatul de fotografiat la piept, se furisa printre masini, se tari pe sub una dintre ele si, cand iesi, dadu nas in nas cu Boria Rahmanov, un elev din lasa a opta. Boria avea de gand sa ajunga la Sala Coloanelor. In toata aceasta harababura, pe Ilia il interesa foarte mult insasi harababura."