Roman inspirat de un loc care exista in realitate, in nord-estul Japoniei.

Bestseller international, tradus in peste 20 de limbi, Ce incredintam vantului e o tulburatoare pledoarie pentru viata, inspirata din povestea adevarata a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj si consolare dupa giganticul tsunami din 2011.

Intr-o zi cineva a instalat o cabina telefonica in gradina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adica Muntele Balenei, in imediata apropiere a orasului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. In interiorul ei se afla un telefon vechi, negru, care insa nu este conectat si care poarta glasurile in vazduh. Mii de persoane merg in pelerinaj la el in fiecare an.

Cand un uragan violent loveste acea zona, o femeie isi risca viata pentru a se asigura ca gradina magica de pe Muntele Balenei nu va fi distrusa. Numele ei este Yui si pe data de 11 martie 2011, cand marea a maturat coastele Japoniei, si-a pierdut mama si fiica in varsta de trei ani. Pana sa afle din intamplare, in timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existenta Telefonului Vantului, Yui nu mai avea nici o ratiune de a trai. Dar calatoria spre Kujira-yama si intalnirea cu Takeshi, medicul vaduv a carui fiica refuza sa vorbeasca, si cu o intreaga galerie de personaje ale caror rani se vindeca au fost primii pasi pe drumul regasirii unui sens al vietii, reaprinderii sperantei, redescoperirii iubirii.

O poveste despre supravietuirea sperantei cand pierdem totul... Un emotionant haiku al inimii. - The Times
 

Traducere din limba italiana de Smaranda Bratu Elian.
 

Si daca Bell Gardia o sa fie atat de plin de lume incat sa fie nevoita sa stea la coada? De altfel cine n-are morti cu care sa nu vrea sa stea de vorba? Cine n-are ceva ramas cat de cat in suspensie cu lumea de dincolo?

Yui isi imagina una dintre piscinele alea imense chinezesti in care se zaresc numai carnuri, casti colorate si colaci umflati. Toti vor sa intre in apa si nimeni nu izbuteste sa inoate. Apa, dedesubtul lor, e doar o idee.

Yui era convinsa ca n-ar fi fost in stare sa vorbeasca, cu toata lumea care astepta afara.

Ca la toaletele de la scoala.. Cand termini? Mai ai mult?
Scotoci in punga de plastic desertata pe scaunul de langa ea. Dadu la o parte un onigiri cumparat impreuna cu ciocolata si cafeaua la cutie inainte de a pleca din Tokyo. Mestecand, se porni sa examineze peisajul.

Era un catun anonim de provincie: cladiri prapadite, vilisoare cu un etaj cu tipicul acoperis albastru si gradini intinse cu umbrare, campuri cultivate, ici-colo un cotet. La dreapta, marea si curba descendenta neteda a unei coline. Iar in spatele ei, neindurator, muntele.

Cufundandu-se in acel peisaj se relaxa. Nici urma de circulatie sau de pravalii. Spaima de imbulzeala din fata cabinei era nejustificata.

Pe urma, dupa mai multe ore de nori si de ploaie, cerul deserta un noian de lumina, tot odata. Yui observa atunci intr-o gradina siruri de kaki atarnate la uscat sub streasina. Prin oglinda retrovizoare zari un om care iesea din casa, se catara cu scara pe un copac foarte ramuros. Lua foarfecele si se pre-gatea sa il curete de crengi.

Se gandi sa-l roage s-o indrume spre casa lui Suzuki-san, spre Telefonul Vantului, stiti unde e Bell Gardia? Totusi ezita la gandul ca prin intrebarea aceea omul ar fi priceput imediat doliul ei. Detesta sa vada cum oamenii isi schimbau brusc purtarea, mila care ii facea sa zambeasca nervos sau sa ia o atitudine de forma."