Fragment din cartea "Ultimele zile ale dinozaurilor. Marea extinctie si inceputul lumii noastre" de Riley Black:

"Spre deosebire de hadrozauri, care si-au dezvoltat propriul fel de a-si mesteca mancarea, majoritatea dinozaurilor nu puteau sa faca acest lucru. Maxilarele lor actionau mai mult sau mai putin ca niste foarfece care taiau, sfaramau sau smulgeau hrana care apoi era inghitita intreaga. Desigur, este un mod rapid de a te hrani, dar creeaza probleme atunci cand hrana avanseaza de-a lungul tractului digestiv. Sa luam un exemplu de dinozaur carnivor precum T. rex. Daca acesta smulge o halca mare de carne de edmontozaur si o inghite intreaga, acel fragment urias va cere mai mult timp pentru a fi descompus decat daca ar fi fost sectionat in bucati mult mai mici. Totul se reduce la suprafata: in cazul unei bucati de carne de 50 de kilograme, digestia va avea de acoperit o arie mai mica si va fi nevoie de mai mult timp pentru a fi dezintegrata in comparatie cu 50 de kilograme de bucatele de carne, care ofera o arie mai mare. Dar, prin variatie si selectie naturala, unii dinozauri si-au dezvoltat organe specializate care pot mesteca in mod eficient hrana aflata in interiorul corpului lor - pipote musculoase ce pot sa macine si sa descompuna hrana dupa ce a fost inghitita.
Stramosii pasarilor cu cioc - dar si unii dinozauri non-aviari, precum oviraptozaurii asemanatori papagalilor - au dezvoltat astfel de pipote. Iar acest lucru le-a oferit posibilitatea de a dezvolta cioc. Acesti dinozauri nu aveau nevoie de dinti pentru a-si prinde, a-si ucide sau a-si dezmembra prada. Se puteau concentra asupra unor prazi mici precum insecte, soparle, mamifere si plante, smulgand bucati din acestea conform obiceiul lor de reptile si inghitindu-le intregi. Aceste mese ar fi fost apoi macinate de pipota, permitandu-le animalelor sa extraga mai multi nutrienti si mai repede decat alti dinozauri. (Alte specii, precum dinozaurii erbivori, au extins intervalul de timp in care hrana ramane in sistemul digestiv prin intermediul fermentatiei ce are loc in intestin, asa cum se intampla in cazul elefantilor din ziua de azi. Pradatorii precum T. rex isi umpleau pur si simplu burta si lasau hrana sa fie descompusa rapid, ceea ce insemna ca pierdeau hrana ce le-ar fi oferit energie, motiv pentru care erau nevoiti sa consume mari cantitati pentru a compensa aceasta ineficienta.) Iar unele pasari au dezvoltat un alt avantaj din punct de vedere anatomic - o gusa. Localizata la nivelul gatului, gusa este un sac pentru depozitare. Pasarile cretacice cu acest mic buzunar puteau sa adune hrana si sa depoziteze o parte, ceea ce insemna ca aveau deja o mica rezerva de hrana in corp, gata sa fie trimisa catre stomac cand aveau nevoie.
Aceste schimbari importante s-au produs in perioada de inflorire a dinozaurilor, in care pasarile mici faceau parte din ecosistem la fel ca un sauropod cu gatul lung sau un ceratopsid cu coarne. Singurul motiv pentru care s-au remarcat este faptul ca unii dintre acesti dinozauri au supravietuit celei mai ingrozitoare parti a extinctiei in masa din Cretacic-Paleogen. Cu toate astea, absenta dentitiei nu era o garantie pentru supravietuire, la fel cum nici dezvoltarea ciocului nu era o garantie pentru a ajunge in Paleocen; unii dinozauri cu dinti - precum micutul Achero-raptor - au putut sa supravietuiasca valului ingrozitor de caldura prin simplul fapt ca s-au ascuns in vizuini abandonate. Lumea subterana din Hell Creek a fost mereu la fel de importanta precum cea de la suprafata solului, intrucat mamiferele, soparlele si chiar si cateva pasari isi sapau aici adaposturi. Unele dintre aceste vizuini au capatat un alt scop in timp, permitandu-le si mai multor specii sa doarma linistite si sa se fereasca de caldura din mijlocul zilei, astfel incat locuitorii mai mici din Hell Creek erau acum mult mai motivati sa se adaposteasca pe unde puteau. Era o chestiune de viata si de moarte. Unele exemplare de Acheroraptor s-au refugiat in astfel de vizuini, la fel ca diferite pasari cu cioc. Instalarea iernii reci de dupa impactul cosmic a facut ca diferenta dintre vietuitoarele cu dinti si cele fara dinti sa devina mai importanta. Expuse la valul neincetat si infernal de caldura, pasarile cu cioc nu s-au descurcat mai bine decat rudele lor dinozauriene. Importanta dezvoltarii ciocului a devenit clara doar ulterior, atunci cand supravietuitorii s-au trezit ca trebuie sa aleaga cu atentie ce se mai poate gasi printre ruinele lumii cretacice. Micutul si infometatul nostru locuitor al padurii tocmai face acest lucru - paseste cu grija printre ferigi si cenusa cautand o mica gustare."