Am facut-o cadou unui prieten de suflet.

Nu pot să spun că e una dintre cărțile mele preferate, dar e un roman incredibil de actual, care m-a făcut să-l îndrăgesc pe autor, atât de onest în umanitatea lui, cu un umor limpede și curat, o inteligență ieșită din comun și o iubire vizibil uriașă pentru lume și viață în general.

Și apoi, cum să ilustrezi atât de coerent PTSD-ul și disocierea, fiind nevoit să retrăiești mintal evenimentele dincolo de tragic la care ai fost martor forțat?

��Pentru cine nu știe, "Abatorul Cinci," sau "Cruciada copiilor" e inspirat din experiența lui Vonnegut ca unul dintre cei șapte prizonieri supraviețuitori (din 150) ai bombardamentului de la Dresda din februarie 1945, unde au decedat peste 25.000 oameni (ulterior alți 135.000 au murit sufocați sau incinerați, conform cercetărilor lui David Irving). Romanul poartă numele clădirii care i-a adăpostit pe cei salvați, un fost abator. Lumea zice că e o carte anti-război, recomandarea mea e să o citiți pentru a afla exact.

Cu doar un an înainte, în 1944, de Ziua Mamei, mama autorului s-a sinucis, prin urmare nu e deloc ușor să ieși întreg dintr-un cumul de astfel de traume. De altfel, toate cărțile lui Vonnegut sunt de factură autobiografică într-o anumită măsură, așadar sunt șanse mari ca scrisul să fi avut în primul rând un rol terapeutic pentru el.

O carte tristă - nararea ororilor celui de al doilea război mondial care se îmbină cu o poveste suprarealistă (sau SF - cum preferați), amorul între Billy & Montana. Timbrul este caustic. Atmosfera este pe alocuri grotescă.