Academia Vampirilor. Volumul 3. Partea a doua: Atingerea umbrei - editie de buzunar

Ce s-ar intampla daca dand ghes inimii, Rose si-ar pierde cea mai buna prietena pentru totdeauna?

Lissa Dragomir este o printesa moroi, cu un rarisim dar de a stapani magia spiritului. Ea trebuie aparata in orice moment de strigoi (mortii vii), cei mai fiorosi vampiri. Puternicul amestec de sange omenesc si vampiresc din venele Rosei Hathaway, cea mai buna prietena a Lissei, o face sa fie dhampir. Rose si-a dedicat viata unei misiuni mai mult decat primejdioase: s-o apere pe Lissa de strigoi, care si-au jurat s-o faca asemeni lor. O premonitie intunecata incolteste in mintea lui Rose si umbre fantomatice prevestesc un rau cumplit ce se apropie tot mai mult de portile de fier ale Academiei. Strigoii strang cercul si cer razbunare pentru vietile luate de Rose. Intr-o lupta mai apriga decat cel mai infricosator cosmar, Rose va trebui sa aleaga intre viata, dragoste si cele doua fiinte care conteaza cel mai mult pentru ea… dar oare alegerea ei inseamna ca doar unul dintre ei va supravietui?
Fragment din roman:

"Fiindca, in cazul in care Lissa ar fi stiut ca era posibil ca ea sa-mi provoace nebunia... mda, asta i-ar fi picat tare rau. Ar fi vrut sa-si inceteze lucrul cu magia. Desigur, asta era ceea ce-mi dorisem intotdeauna... si totusi, simtisem la ea bucuria aceea specifica ori de cate ori isi folosea puterile. Puteam eu sa i-o rapesc? Puteam sa ma sacrific?
Raspunsul nu era unul simplu si nu puteam sa ma grabesc cu concluziile. Oricum, nu pana cand nu aflam mai multe. Christian accepta sa pastreze secretul, iar pana sa-i regasim pe ceilalti, oricum se apropiase ora stingerii. N-am mai avut de petrecut decat o jumatate de ora impreuna, dupa care ne-am despartit sa mergem la culcare; inclusiv eu, deoarece acordul referitor la jumatatea de norma in practica de teren prevedea ca nu pot sa fac serviciu de noapte. Oricum, riscul atacurilor strigoilor era scazut, in general, iar instructorii mei erau mai preocupati ca eu sa dorm o noapte intreaga.
Prin urmare, cand s-a sunat stingerea, am plecat singura spre caminul dhampirilor. Si atunci, cand aproape ca ajunsesem, el a aparut din nou. Mason.
M-am oprit brusc, privind in jur, dorindu-mi sa mai fi fost altcineva acolo ca martor, care sa rezolve o data pentru totdeauna dilema asta cu nebuna-sau-nu. Silueta lui sidefie se profila acolo, cu mainile in buzunarele vestonului intr-un stil aproape amical, care facea ca aparitia sa devina oarecum cu mult mai stranie.
— Bun, am zis, simtindu-ma surprinzator de calma, cu toata amaraciunea care ma cuprindea ori de cate ori il vedeam. Ma bucur sa te vad din nou singur. Chiar nu mi-au facut placere insotitorii din avion.
Ma privi fix, cu o fata inexpresiva si ochii tristi. Ma facu sa ma simt si mai rau, vinovatia producandu-mi noduri in stomac. Am izbucnit.
— Ce anume esti? am strigat. Esti adevarat? Sau incep eu sa innebunesc?
Spre surprinderea mea, imi facu un semn de incuviintare.
— Care anume? am tipat. Adica da, esti adevarat?
Incuviinta din nou.
— Da, sunt nebuna?
Scutura din cap in semn de negatie.
— Bun, am zis, fortandu-ma sa glumesc prin uraganul meu de emotii. Asta inseamna o usurare, dar pe cinstite, ce-ai putea sa spui daca ai fi o halucinatie?
Mason nu facu decat sa ma priveasca fix. Mi-am rotit din nou ochii in jurul meu, sperand sa apara ceva.
— De ce te afli aici? Esti suparat pe noi si-ti cauti razbunarea?
Scutura din cap, facand ca o parte din mine sa se relaxeze. Pana in acel moment, nu-mi dadusem seama cat de ingrijorata fusesem in aceasta privinta. Vinovatia si durerea se impletisera atat de strans in mine. Momentul in care el avea sa ma invinuiasca - exact cum facuse Ryan - mi se paruse inevitabil.
— Ai... ai probleme sa-ti gasesti tihna?
Mason incuviinta si paru sa se intristeze si mai tare. Aducandu-mi aminte de ultimele lui clipe de viata,
mi-am inghitit lacrimile. Probabil ca si mie mi-ar fi fost greu sa-mi gasesc tihna, daca viata mi-ar fi fost smulsa inainte de a incepe.
— Atunci, e mai mult decat atat, totusi? Mai exista vreun motiv pentru care tot vii la mine? incuviinta.
— Care anume? l-am intrebat. Se adunasera prea multe intrebari in ultima vreme. Aveam nevoie de raspunsuri. Care e motivul? Ce trebuie eu sa aflu?
Dar, din cate se parea, orice intrebare la care nu se putea raspunde prin da sau nu era inaccesibila. Deschise gura, ca si cum ar fi urmat sa spuna ceva. Dadu impresia ca se straduieste din greu, la fel cum procedase Adrian cu planta. Cu toate acestea, nici macar un sunet nu se auzi.
— Imi pare rau, am soptit. Imi pare rau ca nu inteleg... si... imi pare rau pentru tot restul.
Mason imi mai adresa o ultima privire nostalgica. Apoi disparu. "