Problema mea este ca desi am îmbătrânit, inca nu mă pot consola cu faptul că viața este alcătuită din evenimente care oricât par de controlabile, nu sunt. Deși stiu ca fiecare are dreptul sa faca ce consideră, inca lucrurile care ma surprind ma tulbură. Din pacate, este societatea toleranței, in care cum a spus Plesu in conferința sa "Despre prostie", a tolera inseamna a te face ca nu vezi. Cred ca ar trebui totusi redefinită cultura, ca astfel, sa fim mai împăcați cu noi înșine. Ma gandesc la autoare, sau la "scriitoare", ii contemplu "opera" si nu pot in niciun chip să tac.

Mi-am cumparat cartile de memorii ale Ninei Cassian- ”Memoria ca zestre”, din dorinta de a o cunoaste, si asa am dat de Petre Solomon, ca prieten al Ninei. Nu mai stiu ce m-a facut sa-l citesc, dar ce e cert e ca m-a fascinat, cu scrierea lui usoara, delicata, sensibila. ”Un personaj care-mi poarta numele”, o carte de amintiri constituita din franturi de amintiri din jurnalele lui, scrise pe parcursul intregii vieti. Printre amintirile lui am dat de Mihail Sebastian, scriitorul meu preferat, care i-a fost profesor la Colegiul Onescu, infiintat ca metoda de a rezista in anii dinaintea razboiului. Sunt chiar pasaje intregi din cursurile pe care le-a tinut Sebastian despre Eliade Radulescu si depre sonetele lui Shakespeare la Colegiul Onescu, care redau inca o data modul sincer si patrunzator de a analiza al lui Sebastian. La final am gasit si impresiile lui P. Solomon depre autoexilul in Palestina, cu unul din ultimele vase care au plecat din Romania, pentru a supravietui deportarilor, precum si despre revenirea lui in patria lui draga, cativa ani mai tarziu. O carte pe care as reciti-o iar si iar pentru maniera nepartinitoare cu care a fost scrisa, o privire in urma cu parere de rau si duiosie.