O carte ciudată, în genul "Procesul" de Kafka, despre așteptarea momentului morții și obsesiei de a cunoaște când și cum se va întâmpla. Mi-a rămas o idee: călăul povestește cum a încercat să creeze o relație de prietenie cu cel condamnat, făcând o comparație cu obiceiul din trecut de căsătorii aranjate, când soții se cunoșteau în fața altarului. În mod similar, călăului nu i se părea corect ca cei doi, călăul și condamnatul, să se cunoască în fața eșafodului. O altă metaforă ce m-a impresionat a fost replica: își simțea trupul ca o gingie inflamată, iar capul ca dintele ce trebuia extras.

O poveste deosebită dintr-un sat uitat în munți, unde fantasticul se împletește natural cu realitatea. O poveste despre deznădejde și speranță; despre dureri și necazuri peste care oamenii trec cu o forță sufletească rară, spundându-și "așa a fost scris"; despre oameni care înțeleg și respectă natura și mediul în care trăiesc. E ca și cum, în timp ce ai citi, ar cădea trei mere din cer, pe care le-ai împărți cu autorul și personajele. Chiar dacă știi că acest lucru e imposibil, dacă ți s-ar întâmpla, ai accepta ca un lucru firesc.