S-a întâmplat să o termin de citit în ajunul comemorării a 80 de ani de la decesul lui Mihail Sebastian. Și, trebuie să recunosc, personajul ei mi-a trezit un sentiment imens de simpatie și compasiune. Volumul prezintă viața lui Mihail Sebastian, dar evocă în fapt o epocă. Îl prezintă viu, activ, pe deplin prezent în timpul său. Cititor avid, gazetar cu spirit ascuțit, un comentator al vremii, un fin și conștient observator. Dincolo de toate astea, însă, e Sebastian - omul. Bărbatul - cu amorurile lui neîmplinite. Prietenul - rămas singur cu golul lăsat de cei cu care se frecventa și care, unul câte unul l-au trădat. Pentru cei care i-au fost cândva alături nu a contat omul Sebastian. Pentru fiecare din ei devenise, peste noapte, Iosef Hechter - evreul. Citești și simți o presiune imensă pe coșul pieptului. Pentru că știi - omul Sebastian nu a făcut nimic ce ar fi meritat oprobiul prietenilor și a publicului. Citea frenetic, era un pasionat ascultător de muzică clasică și atunci când nu-i mai rămăsese nimeni, se regăsea seară de seară în fața radioului, ascultând Mozart și Bach. Scria și își dorea să publice. Nu doar din pasiune, ci și pentru că era sursa lui de venit. I-a fost interzis. Peste noapte s-a trezit exclus din Uniunea Scriitorilor pe motiv că nu (mai) putea fi scriitor român. Nu era suficient de român, nu era suficient de evreu. Este o lectură obligatorie pentru timpurile pe care le trăim. Pentru că atunci când, în numele unei credințe, a unor idei, oamenii sunt în stare să hăituiască alți oameni până la exterminarea lor fizică, înseamnă că oricine poate deveni o țintă. Și timpurile astea se pot întoarce. „Scriu ca să nu înnebunesc. Ca să mă leg de ceva. Ca să nu fiu al nimănui.” „Sunt evreu. Nu o spun cu mândrie. O spun cu disperare.”

Ilustrații foarte frumoase, erxerciții interesante, preț foarte decent.

Este prima carte a lui Marquez pe care am citit-o și care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scrisul lui. Primele 300 de pagini le-am citit cu mare greu, mă enervau toate personajele, împletirea fără sfârșit a poveștilor, repetiția numelor, timpul fără cap și fără coadă... Brusc, după 300 de pagini totul a început să capete sens, tocmai atunci când personajele începuseră să se descompună unul câte unul... Am început atunci să înțeleg înțelepciunea autorului și să-mi fie drag fiecare personaj. Dureros de frumoasă! Marquez reușește să te facă să simți căldura sufocantă, lipicioasă a verii, mirosul descompunerii timpului, gustul prafului. O carte de citit, păstrat și recitit.

Foarte frumos ilustrată. Povestea o știam și eu din copilărie, i-a placut mult și fetiței. Autocolantele sunt de calitate (se desprind ușor) o fac și mai interesantă, au ținut-o un timp ocupată.

Chiar dacă este prescurtată povestea, nu se simte, nu este trunchiată, limbajul este frumos. Am cumpărat-o a doua oară, după ce pe prima fetița a ferfenițat-o de la atâta citit si recitit. Povestea îi place mult. Este educativă.

Foarte frumos scrisă. Gabriel Garcia Marquez țese povești ca pânzele de păianjen, te prinzi în ele, dar nici nu vrei să scapi din mrejele astea vrăjite... Un simpatizant al comunismului în tinerețe, Gabriel Garcia Marquez călatorește în Europa de Est și descoperă distanța dintre ceea ce ar trebui să fie în ideologie sistemul comunist și realitatea din povestea oamenilor pe care îi întâlnește. Stilul este inconfundabil, se citește ușor și fără prea multe figuri de stil - impresionează profund. Recunosc, nefiind străină de realitățile sistemului m-am emoționat până la lacrimi la descrieri simple, atât de dureros de cunoscute. Privite din exterior - viețile celor din lagărul socialist - atât de gri și...experimentale... De citit.