Acluofobia. Zece Povestiri Macabre

In Romania, de-a lungul timpului, am avut putini, foarte putini autori talentati care sa scrie proza (cu accente) horror. Nici la momentul actual lucrurile nu stau mai bine. Exista insa cativa scriitori tineri aflati in plina dezvoltare artistica, iar anii urmatori s-ar putea sa plaseze Romania, in sfarsit, pe harta mondiala a creatorilor de fantezii macabre. Un lucru e clar, insa: cu volumul acesta, Flavius Ardelean da tonul, stabileste traiectoria, asaza stacheta. E un lucru fenomenal, acesta! Intrucat, inevitabil, toti cei care i se vor alatura vor trebui sa porneasca de la un nivel deja foarte inalt. Cu putin noroc, gratie lui Flavius Ardelean si Acluofobiei, vom ajunge repede la sincronizarea cu restul lumii. Povestirile de fata au oricum toate sansele de partea lor in confruntarea cu 90% din productia de gen a Occidentului. Cetiti si va convingeti. (Mircea Pricajan)
Fragment din carte:

„Putea fi oricine — putea fi femeia in negru, sau controlorul, sau unul dintre malaci, sau poate chiar amandoi, unul in dreapta si unul in stanga, asteptand-o cu batele lor ridicate in aer. Dar putea fi si Vlad, sau Stefan... Inca un pic. Respiratia se auzea mai tare. Inca un pic. Acum. Inca un pic. Inca un... Degetele ei atinsera piele. O masa de carne umeda. Incerca sa cuprinda ceva, orice, cu degetele, dar nu putu. Marginile acelei halci de carne pareau sa se scufunde in podea. Erau una cu podeaua. Isi retrase mana si ramase tacuta in fata acelui... nu stia ce era, dar era in fata ei, in intuneric, viu si lipit de podeaua compartimentului. Si deodata i se paru ca tot mai multe respiratii se scurgeau prin intuneric catre ea. Isi simti inima lovind in tample. Vlad... Stefan... unde sunteti? Cineva gemea in intuneric. Altii respirau. Gemeau si respirau. Se tari pe genunchi intr-o parte. Se lovi de ceva — tot o masa de carne vie, gemand, respirand. Se prabusi si incepu sa planga, sprijinindu-se cu palmele in podeaua scarboasa. In jurul ei, gemete si tanguieli. Lacrimile ii brazdau ca fluvii obrajii si se adunau pe barbia ascutita. Picurau. O gadilau. Vru sa-si stearga lacrimile, dar nu-si putu dezlipi mainile de pe podea. Doamne... Incerca sa se ridice, dar picioarele si fundul se lipisera de podea. Doamne-Dumnezeule... Simtea cum tot trupul se adanceste in podea, se afunda in pacla acelui loc, topindu-se in bezna, nu... nu... Mainile si soldul ii erau cu totul inghitite de podea, trecute dincolo (unde?), (si o voce:) de cealalta parte, acum pieptul, cu repeziciune. Nu, soptea plangand. Nu... Si, pana sa mai scoata un cuvant, buzele se lipisera si ele de podea. O clipa mai trecu doar si ochii se adancisera si ei in bezna (care?), (si o voce:) aceeasi de sus, dar alta: de jos.
Si tot ce-i mai ramanea de facut era sa geama si sa se tanguiasca; un vaiet si-o topire. „