Cand o femeie ascunde sub fuste capul desprins de corp al unui mare rege, nestiind ca acopera astfel o viata noua pe cale de a incepe in pantecele ei, se declanseaza o urmarire care va dura cateva secole, pana intr‑o dimineata rece si limpede din octombrie 2016. Din vartejul Revolutiei Franceze in zilele noastre, o taina straveche in care moartea si viata se ingemaneaza va bulversa vieti de artisti si de femei indragostite, va intoarce istoria ca pe un ceas, va amesteca trupuri si destine. Povestea nu se incheie niciodata, reginele revin fie si sub mastile de carnaval ale unei mari petreceri in strada, chiar daca stirile zilei de azi raman aceleasi dintotdeauna: vieti sfartecate in vartejul istoriei, trupuri dezmembrate in masacrele contemporaneitatii. Dar mereu undeva o femeie frumoasa si trista viseaza o rochie rosie, un pictor isi cauta culoarea lui, un ucigas isi tinteste victima.

Carte recomandata de Radu Paraschivescu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".
Fragment din volumul "Adio, Margot" de Diana Adamek:

”Cei doi s-au obisnuit repede cu mica relicva, careia nu i-au fixat un loc, preferand sa o aseze intr-un cosulet cu maner si sa o mute intruna, de pe cate o etajera pe o noptiera, de pe bratul unui fotoliu pe pervaz, din sufragerie in dormitor, plimband-o prin toate incaperile dupa cum se nimerea sau aveau chef sa o vada. Uneori, seara, la cina, dupa ce Tomasz isi inchidea biroul de la fabrica si se intorcea acasa, pareau trei la masa, iar discutiile lor se inveseleau cand Erika strecura cate o vorba si capului. Si uite asa, inaltimea ta, sau Ce zici de asta, roscovanule? Il numea in tot felul, amuzata de cate nascocea, dar cu cat facea mai des astfel, distractia a disparut, iar obiceiul ei s-a transformat intr-un mod ascuns de a vorbi cu sine. Poate a fost calea pe care a gasit-o de a tine un jurnal fara a-si incredinta cuvintele hartiei, fara a lasa urme. I-a fost de aceea indiferent daca relicva e cu adevarat a regelui Henri si al catelea a fost acesta in randul celor cu acelasi nume care s-au perindat pe tron, si timp de doua luni, cate i-au mai ramas pana la plecarea la Cracovia, nu s-a ostenit nici macar o data sa ceara la biblioteca o carte cu istoria Frantei. Cu totul intamplator, rasfoind un album de pictura, a dat insa peste un portret al lui Henri al IV-lea, iar chipul barbatului cu zulufi roscati si barba de aceeasi culoare, cu cateva fire carunte, i s-a parut ca s-ar potrivi testei mumificate din casa lor. Pentru toti ceilalti, prieteni si oaspeti care le-au calcat pragul, capul a ramas ceea ce, din discretie si pentru siguranta, li s-a spus ca e, un craniu, nu se stie al cui, probabil al vreunui sarman fara familie, care ii serveste fetei pentru studii de desen si modelaj.
Asa a trecut pentru ei vara anului 1931. In toamna, in cele cateva zile pe care le mai petrece acasa, Erika isi strange in doua valize lucrurile, mape, trusa cu pensule si vopsele, niste haine. Dar e tot mai tacuta si trista. Nu poate lua, fireste, si relicva cu ea, desi si-ar dori.”