„Alba-ca-Zapada fugi ore in sir fara sa stie incotro se indreapta. La un moment dat observa o casuta in departare. Era construita intr-un luminis din adancurile padurii. O lampa era atarnata deasupra usii si lumina focului stralucea prin ferestre.

    - O sa cer adapost oamenilor dinauntru, isi zise  Alba-ca-Zapada, si se duse la usa si batu usor. E cineva acasa? Pot sa intru?

    Nu primi niciun raspuns, asa ca fata batu mai tare, iar usa, care nu fusese incuiata, se deschise incetisor. Alba-ca-Zapada se apleca sa treaca de usa joasa si sa intre in casuta goala.

    - Poate as putea astepta langa foc pana se intorc proprietarii. Ar fi mult mai bine decat sa ma intorc in tufisurile din padure, isi spuse ea.

    Isi facu curaj si inchise in urma ei usa mica. Se afla intr-o incapere incalzita de foc si ramase cu gura cascata la ce vazu in fata ochilor. In interior, totul parea a fi miniaturizat. Era o masa pe care se aflau sapte farfurii. Tacamurile si canile erau si ele foarte mici, la fel erau si painile din care fata ciugulea infometata. Dadu turul camerei si observa cescute care-i aminteau de cestile de ceai ale papusilor ei. In fata focului era un scaun asemanator cu cel pe care il folosea printesa in copilarie si care semana cu tronul tatalui ei. Alba-ca-Zapada se aseza cu greu si se intinse spre foc sa-l scormoneasca. In timp ce facea asta observa un morman de carti care pareau a fi fost des folosite. „Oricine locuieste aici e un cititor pasionat", gandi ea. Apoi observa pe un scaun un flaut mic si o dalta. „Probabil ca aici locuiesc si un muzician, si un sculptor. Ce ciudat!", murmura fata in timp ce casca. Mai apoi observa scarile ce duceau la etaj.”