Scris intre anii 1905 si 1909, Alteta regala poate fi citit in mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se afla un bildungsroman in care, privita fie cu ironie, fie cu umor, natura umana isi dezvaluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice si, implicit, estetice ale autorului capata o forma recognoscibila.
Thomas Mann construieste un decor de opereta pentru ceea ce el insusi a numit „o comedie in forma de roman“: familia Grimmberg domneste peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut intre paduri, supus unor „stari de fapt ingrijoratoare“, caci finantele se afla intr-un declin perpetuu, castelele se degradeaza vazand cu ochii, iar barbatii de stat nu cad de acord asupra masurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci cand toata lumea este cuprinsa de deznadejde, marea ducesa Dorothea da nastere unui al doilea print, Klaus Heinrich, care are „o mana sfrijita“. Din acest punct, romanul se desparte in ramificatii alegorice, ce ofera consideratii despre identitate, educatie, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, in aceeasi masura, si o fericire obsteasca, caci el isi va gasi marea dragoste si va implini profetia sub semnul careia i-a fost pusa venirea pe lume.
Fragment din volum:
“Albrecht al II-lea
Marele duce Johann Albrecht muri de o boala ingrozitoare, care avea ceva nud si abstract in sine si care, de fapt, nu putea fi denumita altfel decat moarte. Se parea ca moartea, sigura de dreptul ei de posesiune, refuza in cazul acesta orice masca sau aparitie si ca se prezenta direct, ca ea insasi, ca descompunere propriu-zisa. Era vorba, in esenta, de o descompunere a sangelui, provocata de supuratii interne, iar o operatie radicala, intreprinsa de un chirurg celebru, nu putu nici macar sa incetineasca procesul progresiv al distrugerii. Sfarsitul veni repede, cu atat mai repede cu cat Johann Albrecht opusese prea putina rezistenta mortii. Dadea semne de un dezgust fara margini si se exprima fata de membrii familiei si chiar fata de medicii curanti, in repetate randuri, in sensul ca e obosit de moarte „de toate" — deci de existenta sa princiara, de modul sau de viata august si supus exhibitiei. Trasaturile obrajilor, cele doua brazde de trufie si plictiseala, se conturara in ultimele sale zile intr-un fel inspaimantator de exagerat, cu adevarat grotesc, ca o grimasa, pentru a se netezi putin abia in moarte...
Ultima boala a marelui duce avu loc iarna. Marele duce mostenitor Albrecht, chemat fiind din localitatea calda si uscata unde-si petrecea anotimpul rece, nimeri pe o vreme umeda, cu zapada, care-i ameninta grav sanatatea. Fratele sau Klaus Heinrich isi intrerupse calatoria instructiva, care se apropia oricum de sfarsit, si se intoarse cu domnul von Braunbart-Schellendorff, in lungi etape de calatorie de cate o zi, din frumoasele tari ale Sudului. In afara de cei doi fii princiari, la capataiul muribundului se mai aflau marea ducesa Dorothea, printesele Katharina si Ditlinde, printul Lambert - fara incantatoarea sa sotie -, medicii curanti si cameristul Prahl; iar in camera alaturata erau adunati in interes de serviciu demnitarii si ministrii. Daca se putea acorda crezare afirmatiilor sub juramant ale slujitorilor, in ultimele saptamani si zile se intensificase extraordinar de mult larma facuta de „stafii" in Camera Bufnitelor."
