Tanara Oriana moare intr-un accident, chiar in ziua nuntii ei. Pentru oricine, acesta ar parea sfarsitul. Nu si pentru ea. Se intoarce ca recuperator de suflete, insa nu la vechea viata si familie, pentru care trebuie sa ramana moarta, ci la una cu totul noua. Rasfatul si confortul, considerate garantate mai inainte, se duc acum pe Apa Sambetei. Va trebui sa lupte pentru a-i salva pe ceilalti, dar si pe sine. Apar noi prieteni, noi dusmani si… prima iubire?
Exista viata dupa moarte? Unii vor spune da, altii ca nu. Dar exista un raspuns la care cu siguranta nu v-ati gandit.
Exista recuperatorii de suflete. Smulsi din existentele lor, sunt aruncati in altele, neintrebati de nimeni, fara sa li se ceara acceptul. Trebuie doar sa se supuna legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg razvratirea…
Despre subiecte grave precum viata, moartea sau dragostea numai de bine. Abordate de cititori si scriitori, in tonuri grave si pigmentate cu nuante diverse, mai mult sau mai putin atavice, temele amintite sunt transpuse, cu o savuroasa lacomie, din cotidian in fictiunea literaturii. Nu numai in dimensiunea primitoare a poeziei din toate timpurile, ci si in proza de larga respiratie, denumita roman. Daca in poezie, temele respective isi pot disimula, uneori genial, neputinta launtrica, in proza si, mai ales, in roman, – gratie desfasurarii ample, actiunii pe mai multe planuri, personajelor distinct individualizate, cu destinul marcat de caracter, dar si de intamplari- asemenea subiecte au marea sansa de a-si etala, perfect, siluetele morgane. Toate astea si inca altele le regasim si in romanul lui Theo Anghel, al carui titlu “Am murit, din fericire” incita curiozitatea cititorului. Caci nu-ti vine sa nu te intrebi daca autoarea nu iti intinde inca din faza de titlu o capcana si nu te indeamna, cu vicleana abilitate, la o inversare de cuvinte- Din fericire, am murit - oferindu-ti totusi o pretioasa cheie de lectura. Un roman despre un accident sau un incident, populat de o sumedenie de personaje fictive, detaliate pana la ultima fibra de imaginatie. Cu gravitate si rigoare. Uneori, cu precizia sintetica a unei telegrame, alteori in ample desfasurari capabile sa confere culoare. O lume, numita Chaos, nu poate fi decat bantuita. De Bine si Rau. De Alb si Negru. Contrarii sfartecate de dorinta atractiei. Gratie unor ingeri: Ama “o bruneta micuta, reprezenta Raiul” si Abel „blond si luminos ca un soare, Iadul”. Acestei lumi i se ofera, intotdeauna, sansa intamplarilor neintamplatoare. Altminteri, dupa aparitie, o lume cam decazuta. Cand nu se mai poate insa, intervin recuperatori precum Oriana, un suflet caruia i se ofera, dupa moarte, sansa altei vieti bogate in sensuri. Un univers dinamic, supervizat de bunul sau cinicul Dumnezeu, ajutat de doi administratori intru bine (Amadeus) si intru rau (Malorum), care au sarcina de a oferi fiecarui recuperator cate doi sfatuitori(salvatorem): unul reprezentand Lumina, celalalt Intunericul.
Romanul“Am murit din fericire”desfasoara panoplia unor subiecte grave intr-un registru accesibil, presarat cu umor si zambete, cu dialoguri vii, antrenante. Cand ironica, cand autoironica, Theo Anghel ofera cititorului catranit de cotidian un zambet cat toate zilele si-l convinge ca hazul de necaz ramane leacul cel mai bine tolerat. Fara reactii adverse. Cu semnificatii paralele, romanul “Am murit din fericire” nu va duce lipsa de cititori. Sper!
(Catia Maxim)
,,Sunteti atat de puri, sperati sa va rascumparati viata vesnica odata cu salvarea altor suflete. Porniti ca niste ieduti sa zburdati pe campii si cand dati nas in nas cu nedreptatea, ramaneti confuzi, fara repere, debusolati ca niste pui de gaina abandonati. Sunteti dulci, aproape ca mi se face dor de vremea cand eram ca voi.,,
Iadul si raiul au usi diferite, nici nu intram, nici nu iesim, in subconstient, ne dorim viata vesnica.
Aici este o problema mare, de orientare, intre usi si ingeri, intre demoni si aghiotanti, intre voluntari si alesi… intre misiune si curiozitate.
Ideea e ca, daca ne place sau nu, rochia neagra de bal a elegantei harci cu coasa va dansa oricum mai devreme sau mai tarziu, cu toti, deci sa nu ne inghesuim, nu e graba.
Pana atunci este doar o poveste…deci incepem cu o nunta, mai plecam putin pana Dincolo, ca si cand am fura mireasa, salvam suflete si ce o mai fi si dam socoteala tuturor.
Dar noua cine ne da socoteala ?
(Doina Roman)
