Am trăit în comunism...

"Dar acum, in mod ciudat, la o ora neobisnuita, se auzeau niste pasi. Ai cui ar fi putut sa fi e? Nici apasati, dar nici sovaitori, dupa cadenta, dupa ritm, ai cuiva strain de institutie. Un fior de teama strabatu intreaga fiinta a maiorului, un fir electric ii scutura umerii adusi in fata. ii mai fusese frica si in alte dati, cand parcurgea sat dupa sat in cautare de "banditi", sau cand rascolea zone paduroase pe unde acestia fusesera semnalati. Dar atunci nu era singur, avea o intreaga ostire alaturi de el. Maiorul isi incorda din nou urechile sa prinda un sunet, un zvon. Respira insa usurat, nu se mai auzea nimic. Neputandu-se, totusi, pe deplin linisti, se ridica in picioare distantandu-se cu cativa metri de birou. inserarea patrundea in incapere sporind senzatia de singuratate. Era deja un mijloc de octombrie, zilele dobandind repede cozi de intuneric. Cele doua portrete de pe pereti, al generalissimului Stalin si al tovarasului Gheorghiu, le resimtea acum ca pe doua sloiuri de gheata. Toate citatele nu-i foloseau la nimic. Atentia ii deveni iarasi incordata. Pasii aceia se auzeau acum foarte limpede si foarte de aproape, imparabili. Mai avu timp doar sa se aseze pe scaunul de la birou si usa cabinetului se si deschise. Omul care-i aparu in fata ochilor il stupefie. Potrivit ca statura, cu ceva de neclintit in priviri, fixandu-l clar, sfredelitor, in haine uzate, cu o mica traista pe umeri. El, atotputernicul comandant pe regiune, insarcinat cu lichidarea "banditilor" din zona se simtea acum prizonier, luat prin surprinderea de care-i fusese atata teama, tinta fara aparare in fata unui neimpacat dusman. Reusi sub presiunea momentului sa spuna doar atat… "Iones… Dumneata?"…"