Cadrul din Amiaza perfecta se schimba de la un capitol la altul, iar unitatea cartii este data nu atat de personajele comune mai multor povestiri-capitole, cat de nostalgia tandra care strabate aproape fiecare pagina – in ciuda caracterului anecdotic al unora dintre intamplarile narate. Chiar daca nu perfect, volumul de fata este foarte echilibrat; ar fi greu de gasit o povestire care sa o concureze pe alta, care sa se detasaze de “pluton”. Drept urmare, ar trebui sa amintesc aici intreaga carte, insa nu o fac din doua motive: pe de o parte, ar trebui sa povestesc cate ceva, caz in care as pierde detasat in fata autorului; pe de alta parte, ar fi pacat sa-i stirbesc cititorului, chiar si cu o catime, placerea lecturii.