Un cuvios chip al secolului care abia s-a incheiat, o sfanta figura care a rasadit in Anglia ascetismul rusesc si duhovnicia adanca a monahismului aghioritic ni se infatiseaza intr-un mod original in paginile acestei carti. Scriitoarea isi deschide inima pentru a ne descoperi cateva din laturile personalitatii Cuviosului Sofronie de la Essex, intelegand ca numai prin dezvaluirea celor de taina ale omului launtric poate explica unele sclipiri ale prealuminoasei calatorii de la pamant spre cer a Parintelui sau duhovnicesc.

Iata ca aceia care l-au cunoscut pe Parintele citindu-i scrierile, au acum prilejul sa-l cunoasca si in mijlocul unor evenimente simple ale vietii sale de zi cu zi si astfel, au de asemenea ocazia sa con­state ca duhovnicia care se revarsa din scrierile sale este aceeasi cu cea care izvoraste din insasi viata sa.

Acei care au avut binecuvantarea sa-l cunoas­ca personal pe Parintele Sofronie, vor rechema in memorie, citind paginile ce urmeaza, si propriile lor trairi si amintiri despre cuviosul si fericitul Parinte. Printre ei ma aflu si eu, care l-am intalnit pentru prima data in urma cu treizeci de ani, fiind eu pe atunci un tanar cleric slujitor in Arhiepis­copia Tiatirei. Piu voi putea uita niciodata iubirea cu care m-a intampinat si emotia lui afland ca eram ucenic al vechiului sau prieten, fericitul pa­rinte Gherasim Mikraghiananitis, imnograful.

Iubirea lui pentru parintele Gherasim - Gherasimaki, cum il numea el, de care se legase sufle­teste pe vremea cand se nevoia in pustia atonita - ii inunda fata de fiecare data cand intreba despre el si despre tinerii cei impreuna vietuitori cu el. Era o iubire frateasca, dar si reciproca, deoarece cu aceeasi caldura si acelasi respect imi vorbea totdeauna despre  Parintele Sofronie si parintele Gherasim Mikraghiananitis. "A fost unul dintre acei fericiti - povestea el - "care impreuna cu un alt mare nevoitor, parintele Gherasim Menaghia, s-au invrednicit sa vada in pustia Atonului pe unul dintre asa numitii "sapte pustnici goi". Acela, cu o mica boccea pe umar si acoperit de harul lui Dumnezeu, incerca sa se indeparteze, implorandu-i in numele Iui Dumnezeu sa-l lase in linistea pustiului". Intalnirea cu Parintele Sofronie - spunea parintele Gherasim - era totdeauna de folos, pentru ca prezenta lui raspandea adierea Prea Sfantului Duh, iar cuvantul sau era cuvant de Parinte al Bisericii. Am avut eu insumi multe prile­juri sa constat aceasta pe cand ma primea cu bunatate de fiecare data cand il vizitam, in anii in care slujeam la Londra si la Oxford; asculta pro­blemele mele si imi raspundea cu grija si cu dis­cernamant. Parintele Sofronie respecta si cinstea Traditia Bisericii Ortodoxe, iar acest respect il propovaduia cu viata si faptele lui; mai presus de orice institutie bisericeasca respecta si cinstea Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului, careia, de altfel, ii apartine ca stavropighie si Sfanta Ma­nastire a Cinstitului inaintemergator de la Essex.

Cand, mai tarziu, slujind in Grecia, reveneam din cand in cand in Anglia, vizita datorata Parin­telui era obligatorie, iar acesta, in ciuda varstei sale si cu toate ca adeseori era bolnav, iar ora la care ajungeam eu la manastire era tarzie, iesea totdeauna pentru a ma intampina, a ma imbratisa si a vorbi impreuna cu mine.

Dulceata fetei sale, ochii sai mari, expresivi, sfintenia intregii sale staturi a inviat din nou in-launtrul meu in vreme ce citeam amintirile despre Parintele Sofronie infatisate de scriitoarea cartii, doamna D. Daviti. si am primit sa prefatez a doua editie ca o marturie de cinstire, iubire si pomenire a cuviosiei Parintelui Sofronie, staretul Angliei si nu numai al ei.

In noul veac, care nadajduiesc ca va fi veacul autenticei cautari de Dumnezeu, cuviosul chip al Parintelui Sofronie va calauzi pe cei ce doresc sa si-l apropie traind potrivit Traditiei Bisericii Rasa­ritene, traind in duhul nevointei care nu neaga si nu respinge omul, nu dispretuieste firea inconju­ratoare, care ingrijeste cu dragoste de toate fap­turile Domnului.