Radu Marculescu (1915‒2011) si-a povestit perioadele de detentie (1942–1951 si 1959–1964) in doua volume ale caror titluri vorbesc de la sine: Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica si Marturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul romanesc (Humanitas, 2010 si 2012).

In cartea pe care a scris-o pana in ultimele lui zile, autorul isi aminteste de intamplari si intalniri semnificative din afara anilor de patimiri. Capitolele scurte, inlantuite in ritmul rememorarii, evoca momente pitoresti, cu parfum de epoca, din copilarie, episoade amuzante sau dramatice din adolescenta si prima tinerete. O selectie de fotografii si facsimile din arhiva familiei confera un plus de autenticitate istorisirii.
Radu Marculescu isi incheie cu acest volum trilogia unei vieti traite frumos si deplin, in ciuda suferintelor indurate – sau poate tocmai de aceea.

„Da-mi, Doamne, inspiratie si putere sa scriu pana la sfarsitul vietii! Atat de drag i-a fost scrisul lui Radu Marculescu, incat aceasta i-a fost dorinta cea mai fierbinte. Neclintita sa credinta in Dumnezeu l-a ajutat. A avut inspiratie, imprejurari favorabile si timp sa-si termine povestea vietii inainte ca, intr-o noapte din iulie 2011, sa ne paraseasca pe neasteptate. Sa speram ca opera lasata in urma il va face sa supravietuiasca uitarii.“ (Gabriela Mociulschi Tanascaux)

„De Sfantul Spiridon (12 decembrie), patronul liceului [Spiru Haret], se facea o mare serbare care consta de obicei dintr-un spectacol revuistic pus pe scena Teatrului National. Organizarea acestui spectacol revenea celor din ultima clasa, a opta. In anul in care noi induram urgia barbiliana (1927), in acea ultima clasa figurau mai multi elevi de exceptionala calitate, printre care Haig Acterian, Vojen si Constantin Noica. Ultimul a fost chiar cel ce a scris textul revistei, a regizat-o si a interpretat unele roluri.
Subiectul viza cancelaria liceului, ai carei profesori, interpretati fiecare de catre un elev, defilau pe scena in hainele lor tipice, cu ticurile si apucaturile lor, cantand cuplete in care se autoironizau. Scenele erau nespus de hazoase, publicul radea in hohote, chiar si profesorii vizati radeau, unii cam manzeste. Era ca la saturnaliile Antichitatii romane, cand, de ziua lui Saturn, li se permitea sclavilor sa spuna orice gluma pe socoteala stapanilor...“ (Radu Marculescu)