Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist si filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, gratie seninatatii sale inde­lung hranite cultural. Nascut la 16 iunie 1925 la Paris, intr-o familie aristo­cratica, in care vederile de dreapta si de stanga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Intre 1974 si 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. In 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluand fotoliul lui Jules Romains, dupa ce obtinuse, in 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

P O A T E C A , P R I V I T A D E S U S ,
D R A G O S T E A N U E M A I M U L T D E C A T
O I M P O S T U R A N A S C U T A D I N P L I C T I S U L
S I S P E R A N T E L E N O A S T R E .

Cand indiferenta pregateste admirabil pasiunea si sperantele derizorii se dizolva in iubirea pentru ce ai pierdut: Béatrice si Philippe in mainile marelui d’O, un roman fluid, nobil si agreabil.

Nu foloseste la nimic sa-ti afli dinainte viitorul, pentru ca dintr-odata el devine prezent si isi pierde culorile si conturul pe care i le dau asteptarea, teama, speranta si timpul trecut. Si-apoi, chiar dac-am sti ce-o sa fie, tot vom continua sa ne miram, ba poate chiar mai mult. Puterea inimii, a timpului care trece si a intalnirii, e infinita.

In dragoste, sa actionezi inseamna sa vorbesti. De asta nu ma indoiesc. Cred ca Giraudoux a zis ca un mut n-ar avea cum sa cucereasca o femeie. Ce complicat si fascinant drum au de strabatut prin limbaj fiintele care se cauta in iubire. Pura e doar pornirea care impinge trupurile unul spre altul, le mana vertiginos din vreun colt de oras sau de lume, facand sa dispara glumele, asteptarile, prudentele, toata dialectica asta secunda a cererii si a ofertei, pana ce nu mai ramane nimic intre cele doua chipuri, intre bratele intinse, intre epiderme, nimic mai mult decat dorinta. Zidul se prabuseste. O s-o imbratisez chiar acum.

Ce puternic te simti cand esti tu insuti! Si cat de slab, indata ce vrei sa pari ceea ce nu esti! Spuneam fleacuri, orice-mi trecea prin minte si, cu fiecare vorba, mai avansam un pic in inima lui Béatrice. De regula, un indragostit se lupta sa-si cucereasca perechea. Ori face pe indiferentul si virtuosul, ori, dimpotriva, se da mare golan. Mai devreme sau mai tarziu, de sub orice masca tasneste insa dispe­rarea bietului june sentimental.
Serile, bantuiam prin oras. Eram inca foarte tineri. Iar eu, de felul meu, ma straduiam sa-mi risipesc viata. Rataceam din bar in bar, ne cheltuiam banii la jocuri mecanice si stateam cu orele nemiscati sa ascultam Les Amants d’un jour sau Envoie la musique. Erau ca niste semne secrete de recunoastere, derizorii si tocite, pe care simteam nevoia sa ni le trimitem unii altora in virtutea unei delicioase si echivoce complicitati.
Fragment din carte:

"Nauceala asta nu-mi face cinste, fireste. Incerc totusi sa povestesc tot, exact asa cum s-a petrecut inauntrul meu. In consecinta, toate intamplarile plutesc in inconsistenta, intr-o ceata care urma sa se inchege abia mai tarziu in sentimente, convingeri, imagini, care la inceput pareau sa se fi nascut din pura intamplare, dintr-un caleidoscop pe care scuturi repede-repede. In ziua cand am vazut prima oara colonada lui Bernini si castelul Sant'Angelo, inca nu eram cu totul acolo, printre miliardele de legende sau amintiri pe care aceste locuri sacre ale istoriei le fac sa tasneasca in mintea calatorilor impatimiti: Michelangelo murind inainte sa le fi transmis succesorilor sai prea infumurati toate secretele si ultimele lui indicatii; ori cum, in plina deruta a mesterilor care vedeau ca li se clatina obeliscul pe care incercau sa-l ridice in Piata Sf. Petru, a izbucnit acel strigat imprudent al marinarului: „Inmuiati franghiile!". Si asta in ciuda edictului Papei Sixtus al V-lea ca moartea va fi pedeapsa oricui va tulbura linistea absoluta a acestei munci. Ori poate povestea Papei Alexandru Borgia, care privea cu ochii plini de lacrimi cum trece pe la poalele castelului Sant'Angelo cortegiul funebru al ducelui de Gandia, fiul lui ucis prin miselie, si intelegea dintr-odata ca ucigasul e chiar celalalt fiu al sau, Cezar, care-i statea alaturi, in picioare: amandoi fiii ii purtasera o nefireasca iubire surorii lor, Lucretia Borgia. Imaginile acestea impunatoare paleau in fata dansului chipurilor de azi ale Romei. Guido, Riccardo, Roberto: continuam sa ma intreb cu obstinatie caruia dintre ei ii era amanta Fralloise. Ei, da, calatoriile nu prea slujesc la inaltarea spirituala. "