O LUME DISPĂRUTĂ

Aşa cum remarcau Sever Voinescu, în Dilema Veche , dar si Daniel-Cristea Enache, în Observator Cultural, memorialistica românească a ultimilor ani suferă de o cufundare în derizoriu (oricine, inclusiv figurile de carton ale societăţii spectacolului, îşi publică amintirile într-o manieră ce cultivă lipsa de discreţie şi senzaţionalul) sau de o omniscienţă arogantă, a celui care condamnă în stânga şi în dreapta, rezervându-şi un loc moral privilegiat, al observatorului neutru sau chiar martir, în scriituri care adesea nu evocă, ci mai degrabă rescriu realităţile în tuşe mult prea subiective. Într-o asemenea atmosferă încărcată de inflaţie diaristică plină de metehne, Ion Vianu îşi pune pe hârtie memoriile sub forma unui roman (şi nu orice roman, ci un roman al unei educaţii). O opţiune de acest gen poate pare puţin excentrică la prima vedere (dacă porneşti de la premisa că autorul a alcătuit o lucrare autobiografică şi nu doar o lucrare de inspiraţie biografică), dar reprezintă de fapt expresia asumării unei rigori şi a unei modestii prealabile scrisului.Căci Ion Vianu pe cât de mult şi-a folosit memoria, pe atât de mult şi-a implicat şi imaginaţia în redactarea amintirilor. Pozele mentale ale actorilor pe care Vianu i-a cunoscut cu privirea fotografică a tinereţii prind viaţă, încep să se mişte în confruntări, punând în scenă virtuţi, slăbiciuni şi mari caractere, într-un joc intelectual pe care însuşi scriitorul îl proiectează. Iar acest joc este regizat de privirea de atunci a autorului, potenţată de experienţele de pe urmă şi de reflecţiile prezente. “Nu se poate vorbi de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă”, mărturiseşte Ion Vianu. Căci el nu se limitează la evocări cronologice sterile, ci adesea merge mai departe, într-o temerară încercare de a-i înţelege pe toţi cei care i-au marcat parcursul intelectual şi spiritual. Memorialistica în cazul lui Vianu devine prilej şi este un exerciţiu de sondare şi interpretare a unei epoci trecute şi prezente.

Să te naşti în familia lui Tudor Vianu. Să-l ai pe Edgar Papu invitat la tine acasă de Crăciun şi el să-ţi decoreze bradul. Să colinzi Bucureştiul, împreună cu Matei Călinescu într-o autentică gaşcă a crailor de curte veche ai unui alt deceniu, reinventând hagialâcuri urbane cu scopuri epistemologice. Să studiezi latina cu Gheorghe Guţu (dicţionarul său este şi azi unul din cele mai reputate instrumente pentru elevi şi studenţi), să îl ai profesor de medicină internă pe Gherasim (tratatul lui este încă la mare căutare), să citeşti scrisori primite de la Noica şi Ion Negoiţescu şi să îl ai ca musafir pe Nicolae Balotă. Într-o asemenea atmosferă, Ion Vianu nu putea fi decât predestinat unei existenţe cufundate în apa sfinţită a culturii, fără să fie însă, prin aceasta, absolvit de frământări şi de dificultăţi interioare. Nu mai suntem în epoca de glorie a trăiriştilor lui Nae Ionescu, a extazului legionar, a manifestării demonstrative a filosofiilor vitaliste. Suntem în obsedantul deceniu al triumfului comunist din România, al despărţirii apelor şi taberelor, al înfierării intelectualilor suspecţi. În aceste vremuri îşi trăieşte Ion Vianu anii formativi esenţiali, mereu sub spectrul ameninţător şi adesea agresiv al tovarăşilor cu pofte răzbunătoare de clasă. Profilul intelectual se croieşte de timpuriu, sub îngrijirea atentă a lui Tudor Vianu, în lecţiile de filosofie şi literatură, petrecute după cină, pe canapeaua verde de acasă din Bucureşti sau în grădina casei de vacanţă de la Zamora. Educaţia continuă cu lecturile indisciplinate ale tinereţii, cu descoperirea muzicii clasice şi a interpretărilor lui Enescu. Întreaga adolescenţă respiră un aer aristocratic şi boem, în compania unor băieţi care refuză să-şi sacrifice individualitatea, să adere la militantismul colectiv al valorilor proletare. Este urmărit permanent de aspiraţia spre rezistenţă, spre păstrarea caracterului independent, de ceea ce avea să problematizeze mai târziu ca nevoie de libertate. Iniţial, Vianu îşi află libertatea în filologie, în adoraţia trecutului ca, mai târziu, realizând că o asemenea carieră oferă perspective mai degrabă sclavagiste faţă de un regim tiranic, optează pentru cariera de medic. În medicină află Vianu combinaţia proporţională care îi răspunde naturii sale deopotrivă contemplative şi acţionale. Medicina ca posibilitate de a ameliora (şi nu aşa cum îşi imaginează unii, arogant, de a vindeca) este şansa de a trăi demn sub dictatură. De la o existenţă baricadată între cărţi şi trecut, Vianu trăieşte fascinaţia (estetică şi ştiinţifică) faţă de organism şi înţelepciunea prezentă şi permanentă a corpului. Desăvârşirea formaţiei profesionale este dublată de descoperirea (târzie şi rară) a amorului: dragostea, ca mijloc de recuperare a legăturilor emoţionale din copilărie iar apoi ca sursă particulară de plăcere. Iar toate acestea se petrec pe fondul unor vremuri tulburi şi instabile, în care aştrii intelectuali de ieri sunt coborâţi în colb în primă fază şi readuşi pe cer, ulterior. Aceste răsturnări valorice succesive, această schizofrenie a regimului lasă urme adânci şi dă peste cap destine.

Dincolo de abundenţa personalităţilor care apar în posturi inedite şi cuceritoare (fără ca autorul să le caute cu dinadis, de dragul impresionării cititorului), autobiografia lui Vianu este închegată, bine strânsă de firele invizibile ale lui amor intellectualis magistri. Tineri de maturi, discipoli de maeştrii, o generaţie de alta, toate sunt legate prin această miraculoasă şi remarcabilă reţea de fire ale iubirii şi recunoştinţei faţă de o figură charismatică, cea a lui Tudor Vianu. Sacrificiul său autentic nu este în van, refuzul de a părăsi ţara, la un moment oportun (încrezător fiind că misiunea pedagogică, de transmitere a culturii este mult mai importantă decât aspiraţiile deşarte şi vanitoase ale originalităţii şi faimei), este decisiv pentru o divizie întreagă de tineri promiţători. Colaborarea formală (poate că e prea mult să denumeşti astfel reintegrarea în circuitul academic) a lui Tudor Vianu cu regimul comunist (care l-a şi ruinat fizic şi psihic, l-a împins la o sinucidere premeditată) care este consemnată şi analizată de către fiul său păleşte oricum ca importanţă în raport cu însufleţirea şi înrâurirea creatoare pe care avut-o asupra unor tineri ale căror nevoi de repere profesionale şi morale erau cu atât mai mari, într-o lume în care impostura începea să fie înscăunată la rang de cinste.

Cu naivitate îmi mărturisesc admiraţia faţă de generaţia privilegiată despre care vorbeşte Vianu… nu îmi dau seama cât de reprezentativă este ea pentru tineretul acelor vremuri. Dacă este însă reprezentativă nu pot decât să rămân perplex în raport cu o transformarea şi degradarea care s-a produs în ultimii 50 de ani: cum o lume în care tinerii îi citeau pe clasici şi pe moderni în original (fără să fie neapărat studenti la Facultatea de Litere), în care dialogurile cu profesorii pe bulevardele capitalei erau la fel de fireşti pe cât sunt ieşirile în club astăzi, s-a transformat într-o lume populată de o generaţie lipsită de cauze, de lecturi, de conversaţii decisive, de mentori şi mai ales de… amor intellectualis magistri.

AMOR INTELLECTUALIS – ROMANUL UNEI EDUCAŢII – Ion Vianu – Editura Polirom, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro