„N-am sa uit niciodata o formulare prin care Sainte-Beuve definea relatia dintre Montaigne si Pascal: Eseurile celui dintii au fost, scrie criticul francez, vulpea din sinul celui din urma. Cu alte cuvinte (conform legendei consemnate de Plutarh), o placere vinovata, un prag al vointei si un instrument al mortii. La aceeasi metafora recurge explicit Bogdan-Alexandru Stanescu in anaBASis. E mai greu de spus cine va fi jucat in cazul sau rolul vulpii. Spectrul posibilitatilor e foarte larg. Nu exclud ipoteza ca, excelent cunoscator al literaturii anglo-saxone, Bogdan-Alexandru Stanescu ar avea, ascuns sub manta, un autor numai al lui, necunoscut inca publicului romanesc. Pe de alta parte, ar putea fi vorba, pe filiera dionisiaca, despre admiratia pentru Emil Botta (caruia i-a dedicat o teza de doctorat). Oricum ar fi, eu vad in aceasta carte si o reactie vehement-melancolica la adresa celor citeva directii stereotipe in care se misca poezia generatiei noastre. Daca precedentul volum a putut fi privit ca o ciudatenie (cine mai scrie, astazi, despre ahei?), acesta vine sa ne arate ca jocul lui Bogdan-Alexandru Stanescu e unul foarte serios. Cititi anaBASis si veti constata ca va va placea enorm. Recititi Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul si veti afla ce minunatie de carte ati trecut, poate, cu vederea acum doi ani. Altceva (cronici, mode, topuri, rumori) nu conteaza.” (Cosmin Ciotlos)