Probabil că ar părea bizar, cel puțin în sfera dezvoltării personale, să promovezi o carte care să nu îți promită rețeta sau paradigma unui succes fulimant, a exploziei de încredere în forțele proprii, a transformărilor pe care ești capabil să le produci, al potențialului pe care trebuie să-l dezlănțui (doar ne folosim doar 10% din creier, zice un mit tare popular). Adică ori livrăm fericirea cu totul și goana nebună după ea, ori nu o mai livrăm deloc și ne mulțumim cu stări de spirit călduțe și mediocre. O asemea premisă extremă pare să fie fundamentală pentru domeniul dezvoltării personale iar ignorarea ei sau, mai rău, punerea ei la îndoială pare să țină de asumarea (in)conștientă a unui statut de ratat și resemnat. Cu toate acestea, e lesne de observat că tocmai în țările cele mai avansate și aparent prospere social și profesional, piața cărților de dezvoltare personală ocupă un segment semnificativ, mereu în creștere. Ceva pare să nu fie în regulă: cumva bunăstarea și confortul nu par să vină la pachet cu fericirea durabilă, cu relațiile funcționale și seninătatea existențială, așa cum sugerează și Andreea Udrea în prefața volumului semnat de Oliver Burkeman. În mod ironic, tocmai în societatea contemporană, acolo unde în ciuda faptului că evoluăm, devenind ființe tot mai educate, mai capabile, mai sofisticate, suntem tot mai expuși depresiilor și dezechilibrelor de tot soiul, căutând cu atât mai asiduu soluții și leacuri care să ne întărească optimismul tot mai erodat. Iar dacă statisticile sugerează că industria fericirii nu sporește neapărat fericirea individuală, ci marketează o marfă ca oricare alta pe termen nedeterminat, poate că nu ar fi rău să reevaluăm tocmai ideile fundamentale pe care trendul setat de nenumărați magnați și public speakers l-au impus în socotirea dezideratelor existențiale esențiale. Oliver Burkeman construieste, în cartea sa intitulată sugestiv Antidotul o perspectivă originală, ofertantă și tihnită cu privire la modul in care putem redescoperi fericirea în vremurile supralicitate de gândire pozitivă și optimism.

Căutând să înțeleagă de ce gândirea pozitivă (conform căreia e suficient să crezi și să gândești pozitiv și vei obtine ce iti doresti) nu funcționează adesea (în ciuda rețetarelor oferite de marii guru ai dezvoltării personale), Burkeman apelează la experiențe proprii dar și la cercetări recente din psihologie și la întâlniri pe care le-a avut cu diferite personalități. Iar ipoteza sa despre falimentul gândirii pozitive antrenează o ironie de proporții: ajungem adesea să fim nefericiți, asumând gândirea pozitivă, tocmai datorită eforturilor noastre de a evita gândurile și stările negative – este vorba de o autosabotare care ține de metacogniție și automonitorizare cerebrală (teoria aceasta dezvoltată de specialiștii de la Harvard pronește de la cel mai simplu experiment: încercați să nu vă gândiți la un urs alb și observați efectele în următoarele 5 minute). Așadar, a dori prea mult să fii fericit s-ar părea că are un efect de recul care te face un candidat mai bun la nefericire. Pe de altă parte, Burkeman caută să valorifice și să redefinească rolul unor apucături stigmatizate, considerate profund deviante în cultul optimist, în vederea aflării unei alte căi de a atinge fericirea. Altfel spus, Burkman abordează o strategie de tipul: dacă nu poți învinge aceste apucături, mai bine le transformi în aliați (o strategie care de altfel nu e nou㠖 o foloseau și grecii și asiaticii din cele mai vechi timpuri - ea a devenit tabu insa, mai ales în spațiul occidental).

Premeditarea răului (adică gânditul la cel mai rău scenariu posibil) devine însă un mijloc controlabil de expresie al anxietăților și un mijloc de confruntare cu orice temere irațională (adică un mijloc de a transforma fricile infinite în frici finite, de a diferenția între rău și foarte rău) – și iată un alt fel de a privi povestea cu drobul de sare a lui Creangă, meditația și nonatașamentul din practica budistă devin mijloace de a privi viața mai relaxat, cu mai puțină încrâncenare, renunțarea la obiective prea ambițioase și la obsesia de a controla viitorul ne învață să trăim cu confortul incertitudinii, redefinirea identității personale și asumarea insecurității precum și încercarea de a ne bucura de … eșec (și nu vorbim de eșec privit în cheie optimistă, ca sursă de învățare, ci de acceptarea sa în forma sa burtă) sunt de asemenea câteva din piesele esențiale construcției unei căi negative spre fericire. Nu în ultimul rând, conștientizarea mortalității noastre este ultimul pas pentru permebilizarea la fericire a unei conștiințe.

În vreme ce gândirea pozitivă exclude negativitatea existenței, ne transformă în egocentrici atașați care își absolutizează prioritățile și se orientează mereu pe controlarea și anticiparea viitorului, Burkeman propune o invitație la detașare, la transformarea păcatelor de ieri în virtuți prezente care să ne ajute să ne acceptăm mult mai senini limitele și umanitatea. Fericirea pe care o propune Burkeman este ceva ce se descoperă, deci nu se ia în posesie, nu se cucerește, nu e un morcov după care să tot alergi… e mai degrabă o stare care se dezvăluie atunci când te eliberezi de tiparele de gândire împovărătoare, de perfecționismul dus la extrem. Într-o lume în care se simte inflația de învingători în devenire, într-o lume asurzită de vacarmul optimismului, proiectul inedit al lui Burkeman (care oferă și câteva sugestii de lectură interesante – mai ales că multe din observațiile sale par contraintuitive), un proiect care nu promite în sine nimic, ci mai degrabă caută să arunce din balastul promisiunilor goale ale gândirii pozitive, reprezintă o lecție valoroasă despre renunțarea la extremisme, atâta timp cât pentru cei mai mulți dintre noi, fericirea nu pare să se câștige în tranșee, alergand dupa trofee de aur, în bătălii existențiale răsunătoare și mistuitoare ci mai degrabă la masa diplomaților care știu să negocieze atât cu optimismul, cât și cu pesimismul.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro