Paris, 1942. Tanarul si talentatul arhitect Lucien Bernard accepta o comanda care ii poate aduce o mare suma de bani, dar care risca sa-l trimita la moarte. Misiunea lui este sa proiecteze o ascunzatoare pentru un evreu bogat, un spatiu atat de putin vizibil, incat nici chiar cel mai hotarat ofiter german sa nu-l gaseasca. Lucien are mare nevoie de bani, iar posibilitatea de a-i pacali pe nazistii care au ocupat Parisul, orasul sau iubit, este o provocare careia nu-i poate rezista. Dar, atunci cand o familie de evrei dintr-una dintre ascunzatorile sale sfarseste tragic, problema crearii acestora devine o chestiune personala.
    Arhitectul parizian ne invita sa reflectam la ceea ce ne datoram unii altora si la cat de departe suntem dispusi sa mergem pentru a face ceea ce e corect.

    „O poveste frumoasa si eleganta despre o serie de fapte de eroism neasteptate ale unui om obisnuit in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial.“ - Malcolm Gladwell
   „Personajele lui Belfoure sunt bine conturate si complexe. Emotia, eroismul si arta se amesteca in acest roman tulburator si captivant.“ - Publishers Weekly
    Fragment din romanul "Arhitectul parizian" de Charles Belfoure:

    “Nemtii intrara in bucatarie si rasturnara masa uriasa, care se pravali cu zgomot la podea, facand-o pe Juliette sa tremure de frica. Tropotul cizmelor la cativa centimetri deasupra ei era insuportabil. Ca sa nu izbucneasca in urlete, fu nevoita infiga pumnul in gura. Adancitura de sub gura de scurgere ii oferea suficient spatiu cat sa stea cu bratele in jurul trupulul, insa avea doar un metru si jumatate adancime, fortand-o sa stea ghemuita pe o perna. Inspaimantata de-a binelea, inchise ochii si isi duse genunchii la piept, ghemuindu-se in pozitia fetusului si tremurand din toate incheieturile.
    Faptul ca toate acestea se intamplasera din senin o zdruncinase complet. Sederea ei in casuta aceea confortabila fusese placuta, aproape ca un concediu permanent, infinit mai agreabila decat traiul din cusca leilor. Inca se minuna cat noroc avusese sa descopere acest loc. Iar acum urma sa moara. Zgomotul si vanzoleala pareau sa nu se mai sfarseasca, iar soldatii tropaiau intruna pe gura de scurgere. Juliette isi lasa mainlle moi si incepu sa planga. Cu un efort supraomenesc isi inabusi imboldul de a tasni in picioare si de-a izbi tava de deasupra cu crestetul capului, azvarlind-o cat colo si bagandu-i in sperieti pe soldati. Avea de gand sa zbiere: „Aici sunt, nazisti afurisiti! Ucideti-ma ca sa incheiem odata toata tarasenia".
    Dar tocmai atunci simti o miscare in pantec, urmata de alta. Juliette isi pipai pantecul dezvelit. Unde naiba-i statea capul? „In mine traieste un om de stiinta", isi spuse ea, „care nevoie de ajutorul si de indrumarea mea." Bucuria de a oferi pruncului ei primul microscop. Clipa in care avea sa absolve magna cum laude. Iar peste patruzeci de ani urma sa mearga la Stockholm, cand Marie sau Pierre avea sa castige Premiul Nobel. Viitorul se anunta atat de luminos. Surase si hotari sa nu se predea in ruptul capului ticalosilor de nazisti. Juliette nu avea nici cea mai mica intentie sa-si incheie socotelile cu viata."