Argumentul este ca aceasta lectura estetica tine de o epoca revoluta si de o perspectiva elitista asupra discursului public, in timp ce astazi am avea de-a face cu un spatiu intelectual „pluralist”, caruia ar trebui sa-i corespunda o lectura „pluralista” a operei literare. Notiunea de gust public este considerata o expresie a acestui spirit elitist, o forma de totalitarism spiritual, ce trebuie respinsa in numele „valorilor democratice ale post-umanismului”.

    [...] Doar istoricul literar, beneficiind de factorul timp si de istoricitatea fenomenelor trecute, poate configura cu o relativa precizie codul literar al unei epoci. Asta, desigur, daca suntem atenti la avertismentul discret strecurat de G. Calinescu in Tehnica criticii si a istoriei literare: punctul de vedere al istoricului literar, subiectiv cu necesitate, nu poate totusi face abstractie de evidente, cat timp el este obligat sa tina cont de toata informatia literara si culturala disponibila.

    Arhitectura a memoriei, istoria literara este un spectacol al permanentei lecturii critice, ca nutrient indispensabil si catalizator al procesului (al)chimic din care se constituie gustul public. (Razvan Voncu)

 

    Razvan Voncu (n. 1969), critic si istoric literar, este conferentiar universitar doctor la Departamentul de Studii Literare al Facultatii de Litere, din cadrul Universitatii din Bucuresti.

 

    „S-a observat mai demult faptul ca poetii traditionalisti din perioada interbelica au beneficiat, de fapt, de pe urma efortului masiv de modernizare a limbajului liric depus de scoala simbolista. Aceasta rafinare a lirismului s-a produs insa si in cazul unor traditionalisti mai vechi decat cei interbelici, cum ar fi St. O. Iosif (la care intalnim adesea elemente de recuzita simbolista) si chiar Octavian Goga, la care limbajul ramane voit arhaizant, insa miscarea de adancime a poemului are cu totul alta amplitudine decat, sa zicem, in creatia uitatei, azi, Maria Cuntan. In unele locuri, frontiera dintre simbolism si samanatorism, dintre curentele moderne si cele traditionaliste, este mai subtire decat a crezut E. Lovinescu si, cu siguranta, decat si-a dorit-o Nicolae Iorga. Nu numai dovezi din domeniul vietii literare — cum ar fi prietenia, incheiata tragic, dintre St. O. losif si D. Anghel, sau mesele alaturate ale simbolistilor si samanatoristilor, la Terasa „Otetelesanu" — atesta aceasta apropiere, ci si numeroase convergente la nivelul textelor produse de reprezentantii celor doua directii.

    Mai mult chiar, daca privim mai atent, aceeasi rafinare a mijloacelor si sensibilitatii e de observat si la unii prozatori traditionalisti de dinainte de 1918. Este, intre altii, cazul particular al lui Emil Garleanu. O buna parte din tipologia sa (cea din volumul de debut „Batranii. Schite din viata boierilor moldoveni”, in primul rand) are note comune nu cu tipologia frusta si virila a tanarului Sadoveanu sau cu cea triviala a unui Ion Ciocarlan, ci cu cea „obosita" a prozei simbolistului Traian Demetrescu. Exista, de fapt, doua tipologii samanatoriste: una, de intalnit in Sadoveanu sau in C. Sandu-Aldea, in care tipurile „pozitive" (taranii si boierii autentici) il infrunta, adesea brutal, sangeros, pe „ciocoi" (arendasul), iar o alta, de aflat la Emil Garleanu, in care vechii boieri si razesi se sting lent, fara a-si pierde demnitatea, intr-o tacuta exaltare a trecutului, ce devine pe alocuri lirism curat."