Intr-o cultura mercantila si narcisica, putini mai reusesc sa traiasca o iubire implinita si autentica, stabila si satisfacatoare. Si aceasta, pentru ca uitam adeasea ca iubirea, ca orice fel de „arta", are nevoie de exercitiu si rabdare, de concentrare si determinare. In aceasta carte clasica, Fromm exploreaza diversele chipuri ale iubirii, incepand cu forma ei romantica (adesea gresit inteleasa), continuand cu dragostea fraterna si cea erotica si incheiind cu iubirea de sine si de Dumnezeu, precum si cu dragostea pentru parinti si copii. Scris cu jumatate de secol in urma, acest ghid al indragostitului ratacit este mai actual ca oricand, oferind, intr-un limbaj limpede, cai spre un plus de intimitate, de pasiune si de rezonanta afectiva. Lectia lui Fromm este ca iubirea incepe prin a oferi ceva celui drag (bucurie, intelegere, umor, curiozitate sau chiar tristete), prin a darui „toate expresiile a ceea ce este viu in noi".

In anii 1970, am fost adeseori martor al felului deosebit in care Fromm isi exprima iubirea. O simteam in felul in care incepea o conversatie cu cineva. Si, mai presus de toate, o simteam in felul in care se raporta la sotia lui, Annis: cand o staruta in lift, cand isi lua ramas bun, cand o privea si o atingea. Capacitatea lui Fromm de a darui iubire poate fi resimtita chiar si azi de cei care citesc Arta de a iubi. – Rainer Funk, psihanalist si fost asistent al lui E. Fromm

Iubirea nu este in primul rand o relatie cu o anumita persoana. Ea este o atitudine, o orientare a caracterului care determina relationarea unei persoane cu lumea ca intreg si nu doar cu un unic „obiect" al iubirii. Daca cineva iubeste doar o alta persoana si este indiferent fata de restul semenilor sai, iubirea sa nu este iubire, ci atasament simbiotic sau autocentrare amplificata. – Erich Fromm

Erich Fromm (1900-1980), sociolog si psihanalist, s-a format in cadrul Scolii de la Frankfurt, pentru ca in 1933 sa emigreze in SUA. La Editura Trei au mai aparut Arta de a fi, Anatomia distructivitatii si Budismul Zen si psihanaliza.

Din Cuprins

I. Este iubirea o arta?
II. Teoria iubirii
1. Iubirea, raspunsul la problema existentei umane
2. Dragostea dintre parinti si copii
3. Obiectele iubirii
Iubirea fraterna
Iubirea materna
Iubirea erotica
Iubirea de sine
Iubirea de Dumnezeu
III. Iubirea si dezintegrarea sa in societatea occidentala contemporana
IV. Practica Iubirii
P.S..Ganduri, interviuri & altele
Frgament din cartea: Arta de a iubi de Erich Fromm

"Sa iubesti pe cineva este o actualizare si concentrare a puterii iubirii. Afirmatia fundamentala continuta de iubire este indreptata catre persoana iubita ca intruchipare a calitatilor esential umane. Iubirea unei persoane implica iubirea omului ca atare. Aceasta „diviziune a muncii", asa cum ii spune William James, prin care cineva isi iubeste familia, dar este lipsit de sentimente pentru „strain" este un semn al unei incapacitati fundamentale de a iubi. Iubirea de oameni nu este, asa cum se crede adesea, o abstractiune care vine dupa iubirea pentru o persoana anume, ci este premisa celei din urma, chiar daca, genetic vorbind, este dobandita iubind o serie de persoane anume.
De aici reiese ca propriul meu eu trebuie sa fie obiectul iubirii in exact aceeasi masura ca oricare alta persoana. Afirmarea propriei mele vieti, a fericirii, dezvoltarii si iubirii se bazeaza pe capacitatea de a iubi, anume pe grija, pe respect, pe responsabilitate, pe cunoastere. Daca cineva este capabil sa iubeasca in mod productiv, atunci persoana respectiva se iubeste si pe sine, pe cand, daca ii iubeste doar pe ceilalti, el nu poate iubi deloc.
Daca consideram ca iubirea de sine si de ceilalti in principiu este conjunctiva, atunci cum sa ne explicam egoismul, care in mod evident exclude orice grija sincera fata de ceilalti? Persoana egoista se intereseaza numai de sine, vrea totul pentru sine, nu simte nicio placere in a darui, ci doar in a lua. Lumea din afara este privita doar din punctul de vedere al profitului pe care-l poate da; egoistul nu se intereseaza de nevoile altora, si nu are respect pentru demnitatea si integritatea lor. El nu se vede decat pe sine si ii judeca pe toti si toate din perspectiva utilitatii pe care ar putea-o avea pentru el. El este de fapt incapabil de a iubi. Nu dovedeste aceasta ca grija pentru altii si grija pentru sine se exclud reciproc? Dar aceasta premisa este chiar eroarea care a dus la atatea concluzii eronate in ceea ce priveste aceasta problema. Egoismul si iubirea de sine, departe de a fi identice, sunt de fapt opuse. Egoistul nu se iubeste pe sine prea mult, ci prea putin si de fapt se uraste pe sine."