O data cu primul sau volum de nuvele, publicat la Madrid in 1963 si reluat dupa cativa ani in Romania sub titlul celei mai fascinante dintre ele, Mircea Eliade pare sa fi gasit tema de electie a "realismului magic", inaugurat de el in literatura.

Este o tema pe care o va explora neobosit de acum inainte; ea descinde parca dintr-o idee recurenta a studiilor si eseurilor sale de istorie a religiilor. Potrivit ei, omul modern este, chiar fara sa o stie, apasat de o nemiloasa "tiranie a istoriei", de care cauta cu infrigurare sa se elibereze. Numai ca solutia izbavirii de aceasta tiranie trece printr-o abolire a timpului, care alcatuieste miezul acelui vartej capabil sa-l soarba si sa-l desfiinteze.

Eroii lui Eliade, oameni obisnuiti prinsi in intamplari oarecare, traiesc experienta unei fisuri in fluxul timpului, prin care fiecare se afla proiectat intr-o alta lume, familiara si stranie totodata, o lume ce le dezvaluie existenta sacrului camuflat in profan.